O greşeală pe care n-o regret!

Între prieteni nu încap secrete, unui prieten adevarat poţi să-i spui orice, cele mai ascunse taine, cele mai fierbinţi dorinţe, cele mai penibile întâmplări… Aveam şi eu un astfel de prieten. Vorbeam nopţi întregi, ne dadeam sfaturi unul altuia, eram împreună cu orice ocazie şi abia aşteptam sa ne revedem atunci când nu puteam fi în acelaşi loc. Vacanţele erau destul de greu de suportat, în special pentru că lui nu-i plăcea să vorbească la telefon, internetul era încă SF şi de scris scrisori… vedea-l-aş!

Ne simţeam lipsa. Şi ne-am hotărât să ne minţim părinţii că vacanţa se termina mai repede (era de Paşti, şi în anul ăla 1 mai pica imediat după) şi să ne întoarcem mai repede la facultate. Bun plan, şi ne-am trezit singuri în cameră, dotaţi cu vreo şase litri de vin producţie tata şi trei kile de prăjituri producţie mă-sa. Chef, nu?

Şi chef ne-am facut. Am băut, am râs, am băut, am vorbit, am băut, am băut, am fumat, am băut, am cântat (pardon, el a cântat, eu am făcut ca măgaru’, ziceai că s-a mutat spitalul de câini în camera mea), am băut… îmi amintesc perfect că ni se terminaseră ţigările şi ne-am certat când ne-am dus să cumpărăm altele, pentru că mă tot bătea la cap:

- Gata, acum taci, uite, aproape am ajuns.
- Gata, închide gura, stai să caut banii şi ne întoarcem în cameră, vorbeşti acolo.
- Gata, nu mai vorbi, stai că acum vine.
- Gata, tu copilă, taci că nu mă pot înţelege cu omul ăsta!

Mă enerva. De ce să tac? Proastă nu-s, să i se faca ruşine cu mine când casc gura, beată nu-s, că sprijinită de el n-am nici o problemă cu echilibrul… Atunci? Ha? De ce să tac? Bine, mă, bine, uite că tac, numa’ atât am de spus, că ş-aşa nu-i nimeni pe alee să mă audă, atât am de spus şi tac imediat, mai vorbesc până vine agariciul ăla care vinde ţigările, da’ taci tu, nu vezi că nu vine? I-auzi mă frate, nu mai poate omu’ să vorbescă dacă a băut o gură de vin, mare scofală, ce dacă vorbesc prea tare, tu nu vezi că nu-i nici dracu’ pe aici? Da, da, bine, tac, uite-acu’ tac, lasă-mă-n pace că tac, nu vezi că tac? Uite, am tăcut, na, mai auzi vreun zgomot? Acu’ eşti fericit că tac?…

El îşi aminteşte şi cum ne-am întors în cameră, dar nu mai ştie dacă nu cumva am cântat, eu nu. Asta nu înseamnnă că nu ne-am continuat cheful, nu ne-a deranjat nimeni până am terminat vinul. Presupun că după aia ne-am culcat.
Dimineaţa (vorba vine, cred că era trei) mă trezesc pentru că era musai să mă duc în locul ăla unde şi împăratul mere singur, şi-l văd pe bunul meu prieten că stă într-un cot, oarecum amărât şi cam nedumerit. Mă concentrez profund, constat că nu mi-e greaţă, nu mi se freacă pereţii de cap, nu tropăie pisica şi în general n-am nici un semn de mahmureală, trag urgent concluzia că nici el nu-i mahmur şi dau să mă ridic din pat să văd care-i problema. M-am lămurit imediat, în momentul în care mi-a aruncat tricoul. Da, tricoul meu, ăla roşu, pe care l-am fost ars aseară cu o ţigară.

Dintr-o mişcare l-am tras pe mine, m-am făcut şi eu roşie, am controlat să fiu sigură că am ceva textilă mai jos de buric şi m-am trântit lângă el, pe covor. Vreo cinci minute n-a vorbit nimeni, nu ne-am uitat unul la altul. Într-un târziu, mi-a povestit că mi se făcuse cald, si că mi-a spus în glumă “dă-ţi jos tricoul!”. Că a înţepenit când a văzut că-l arunc, şi că i s-a rupt filmul la scena asta. Mai departe nu se ştie ce-a fost. Am tot întors noi pe toate părţile problema şi am hotărât că nu s-a întâmplat nimic: eu am dormit în pat, el pe jos, eram praştie amândoi, şi gata.

Problema a fost că nici unul n-a fost pe deplin satisfăcut de explicaţia asta. Nu puteam renunţa la prietenia dintre noi din cauza unei tâmpenii, deci am continuat să ieşim împreună, şi când între noi au început să apară tăceri stânjenitoare a pus piciorul în prag: mi-a spus că mă iubeşte. L-am crezut, pentru că am vrut să-l cred.

Peste două săptămâni se împlinesc 16 ani de când am facut o greşeală pe care ar fi trebuit s-o regret. Mă, ce bine că mai greşeşte omu’!

A voastră Adriana

 Loading ...

Încă visez (II) - Guest post

*continuare*

La început îi fu teamă să se întoarcă, să-şi îmbete ochii cu imaginea lui, ca într-un vis în care ţi-e teamă să nu faci un pas greşit care să spulbere iluzia. Însă, de dragul lui, îşi luă inimă în dinţi.

-Cătălin, în sfârşit!

Şi nu îşi mai putu stăpâni lacrimile. Îi sări în braţe şi îl strânse tare, ca şi cum ar fi avut o încercare nebună de a-l integra propriului ei trup. Deşi vroia să îl privească, să facă şi altceva, nu putea. Se rezumă doar la a-l ţine strâns. Şi a plânge cum nu o mai făcuse până acum. Lumea trecea, se uita la ei, dar lor nu le păsa. Nimic nu mai conta în acele momente, căci perna pe care amândoi o strângeau în braţe seara a luat în sfârşit chipul dorit.

-Linişteşte-te, sunt aici acum. A trecut, gata. Nu-mi place să te văd plângâng.

Nu ştia ce să mai spună pentru a o linişti. Aşa că o trase puţin, se uită fugitiv în ochii ei şi o sărută. Cuvintele lui s-au destrămat, lacrimile ei s-au oprit. Şi timpul parcă s-a oprit. Sau cel puţin ceasul ticăia doar când buzele lor se depărtau.

-Mai bine-o luăm din loc. Până la urmă, nu avem aşa mult timp la dispoziţie şi cred că amândoi vrem să profităm la maxim de el.

Ea încă nu era în stare să îi răspundă, aşa că încuviinţă din cap.

-Bleguţa mea, promite-mi că nu vei mai plânge vreodată! Nici măcar de fericire!

Lăsă privirea în jos şi din nou încuviinţă doar prin gestică. Nu aşa ar fi vrut să reacţioneze la prima întâlnire, dar pur şi simplu sentimentele îi scăpaseră de sub control. O luă de mână şi porniră la drum. Nu ştiau încă încotro, erau multe lucruri pe care vroia să i le arate. Nu ştia cu ce să înceapă, cu ce să termine.

-Suntem pe strada numită Parfumul teilor pentru că toţi copacii din zonă sunt tei. Să vezi ce frumos e vara, mirosul ăla care parcă te îmbată… şi se opri. Privirea lui o intimida oarecum. Nu ştia ce e în spatele acelei priviri, iar asta o neliniştea oarecum.

-S-a întâmplat ceva?

-De ce trebuia să se întâmple ceva? Te privesc şi eu în sfârşit şi nu mă mai satur. De câte ori mi te-am închipuit, de câte ori te-am visat, niciodată nu am crezut că realitatea poate să bată visul.

Iar ea roşi.

-Uite, chiar şi partea asta mi-am închipuit-o, dar niciodată atât de frumoasă.

Iar din vorbă în vorbă, din glumă în glumă, din sărut în sărut, timpul trecea. După ceva mers, ea îl opri.

-Aici stau eu. Având în vedere că ai mei sunt plecaţi weekendul ăsta, ce spui să pleci înapoi cu trenul de 5:00 în locul celui de 20:00?

-Nu mă aşteptam la o aşa propunere.. dar bineînţeles că mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, nici nu se pune problema. Eşti sigură că asta vrei?

-Dacă nu eram sigură, îţi mai propuneam?

-Nu, cred că nu… şi o sărută entuziasmat la gândul că, pentru o noapte, va fi a lui.

Nici măcar în vise nu sperase la aşa ceva. Era parcă trăia un vis pe care nici măcar nu îndrăznise să îl viseze. Până acum. Odată intraţi înăuntru, părea că s-au izolat de restul lumii. De parcă între pereţii acelei case era un univers diferit, universul LOR. Sărutări pasionale, şoapte la ureche, mângâieri tandre şi priviri adânci. De asta au avut parte la început.

A voastră CrissA

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Fidelitate

Vin eu ca tot omu’ de la liceu, cu o oră mai devreme, că deh… am şi eu tabieturile mele şi deschid laptopul. Pe Y!m, Didişoru’ mă întâmpină cu un link de la softpedia. Recomandare cică. Curios din fire, bag eu ochiu’ să văd cum stă treaba. Ce să văd? “Virgina care vrea are iubit dar vrea s-o faca cu altul prima data”. Restul, e istorie. Citeşte mai mult »

Puiul meu… (2)

Promiteam aici că voi continua povestea mea. Voi insista asupra trăirilor pe care le-am avut în acele momente; ajunsesem o umbră, mergeam ţinându-mă de pereţi şi-l întrebam în fiecare zi pe Dumnezeu de ce am fost aşa de pedepsită. Noaptea mă trezeam şi mi se părea că plânge un bebeluş lângă mine, de câte ori vedeam pe stradă o mămică cu un copilaş în braţe mă opream şi-i admiram, plângând în acelaşi timp. Timpul a trecut, singurătatea mea s-a accentuat, mai ales după divorţ. Singura alinare rămăsese profesia mea şi nu-mi rămânea altceva de făcut decât să iubesc şi alint copii altora. Am pus la un moment dat problema dacă nu ar fi mai bine să infiez un copil, dar viaţa mi-a mai dat o şansă. Am întâlnit un om deosebit, care s-a bucurat să mă alinte, să mă iubească, să-mi ofere căldura unui nou cămin şi să mă susţină. Avem un copil deosebit împreună şi aş mânia pe Dumnezeu să spun că nu sunt fericită, dar sigur ar fi fost mai frumos dacă aş fi avut amândoi copii lângă mine.

Moartea unui copil e o problemă gravă din care cea care suferă cel mai mult e mama, care-şi face atâtea iluzii, timp de 9 luni şi care e dezamăgită de soartă. Viaţa te poate ajuta sau nu şi atunci psihicul are de suferit. Eu am fost o norocoasă, căci viaţa mea a intrat pe un făgaş bun, dar poate alte mame nu au fost la fel de norocoase. Poate ar fi bine să existe o asociaţie care să aibă specialişti care să-ţi fie aproape, să te sfătuiască, să te ajute să treci mai uşor peste necaz, cu preoţi care să-ţi refacă legătura cu Dumnezeu (furia cu care te încarci rupe această legătură când copilul tău a murit).

O felicit pe această cale pe doamna Bianca Brad că a fost sincer şi a spus exact ceea ce a simţit când sufletul i-a fost bolnav. M-am regăsit în fiecare propoziţie pe care a spus-o pe post şi cred că şi alte mame aflate în această situaţie au simţit la fel. Aştept şi alte emisiuni care să vorbească despre acest subiect destul de delicat.

Cine a trecut printr-o situaţie asemănătoare şi consideră că are nevoie de-o vorbă bună, un sprijin, un sfat, să nu ezite în a mă contacta. Voi sta mereu la dispoziţia celor aflaţi în dificultate.

A voastră Cristina

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Sweet sixteen

Sună telefonul şi-ţi sare inima din loc. Până ajungi la el, realizezi că nu eşti normală! Cu fostu’ te-ai certat de-o săptămână urât de tot, nici o şansă să fie el; cu colega de banca nu te-ai certat de alaltăieri, totul e bine; diriga nu dă telefoane; mama, tata nu sună să te verifice, bleago, şi oricum eşti în regulă… de ce naiba te agiţi aşa? Mda, e un loser care vrea să-i aminteşti lu’ sor-ta că are întâlnire cu el, ţi se rupe, oricum n-o să se ducă. Înapoi la carte, mâine ai teză la mate. Intri în cameră, caietul de notiţe e pe jos, lângă pat; te întinzi pe canapea, bagi mâna sub pat şi scoţi Shogunul. Să citim. Citeşte mai mult »