Scrisorile (de dragoste)

Comunic mult prin scrisori. Pentru că îmi place! Când vreau să mă relaxez, îmi iau o foaie şi scriu. În urmă cu ceva ani, comunicam cu o bună prietenă, care este din acelaşi sat cu mine la bunici, dar locuim în oraşe diferite. Ne scriam de câte ori aveam câte ceva de povestit, de câte ori găseam câte o coală pe masă. Am trimis o scrisoare, nu am primit raspuns, am trimis-o şi pe a doua, nimic, am mai încercat o ultimă dată până am aflat că tipa se mutase din ţară din cauza unor neînţelegeri între părinţii ei care erau despărţiţi. Nimeni nu mai ştie nimic de ea! Mă întreb oare ce mai face?

De curând, am început să corespondez şi cu iubitul meu (fiind din alt oraş). Nu ne scriem foarte des, am doar 3 scrisori de la el, însă le păstrez cu cel mai mare drag. Nu sunt scrisori de dragoste, nu sunt scrisori indescifrabile, sunt scrisori pe care le poţi citi de n şi n ori şi nu te plictiseşti. Sunt scrisori în care sunt surprinse toate momentele amuzante şi plăcute.

Deşi toate aceste lucruri le discutăm şi la telefon şi pe internet şi când ne întâlnim, în scrisori prind altă valoare. Sunt mai amuzante, ştim că vor rămâne întipărite ani şi ani acolo şi ne vom aduce aminte cu mare drag. Scrisorile trebuie să fie simple, dar să ai ce descoperi în ele. Trebuie să le priveşti de două ori înainte de a îţi da seama de idee (la noi chiar se aplică, pentru că amândoi scriem urât şi nu prea ne înţelegem scrisul ).

După ce am văzut împreună filmul „Notebook”, care este romantic, am hotărât noi, mai exact eu am promis că voi scrie 365 de scrisori, adică în fiecare zi câte una. Bineînţeles că nu m-am putut ţine de promisiune, aşa că i-am promis că în perioada BAC-ului va primi mereu câte o surpriză. Zis şi făcut. Am pus un plic mare unde se afla o mare supriza (el urmând să afle când va ajunge acolo).

Scrisorile te apropie de persoana cu care comunici, chiar dacă nu e acolo. Scrisorile redescoperite şi citite după ani şi ani îţi umplu sufletul de bucurie, hârtia care se îngălbeneşte capătă o autencititate istorică, iar fiecare rând te ajută să vezi cum gândeai în clipa de faţă.

Îmi place să scriu scrisori, chiar dacă nu îmi înţelege nimeni scrisul. Îmi place „să chinui” oamenii cu asta şi să îi văd cum se chinuie să înţeleagă. Îmi place să îmi privesc dosarul din sertar plin cu scrisori. Sper doar să se întregească şi să am parte de mai multe.

Îmi place mult ideea filmelor care adoptă scrisorile, fie ele scrisori trimise de pe frontul de lupta, fie ele scrisori de dragoste: „The Lake House”, „Notebook”, „PS I love you”. Cel puţin se face apropierea de o epocă destul de îndepărtată şi veche. Am uitat să precizez desenele Tom&Jerry, cand Tom îi scrie scrisori de dragoste iubitei lui, cu o pană înmuiată în cerneală (am imaginaţie, nu-i aşa  :lol: ?)

Dacă cineva se plictiseşte şi nu are ce face acasă, să-mi zică, putem conversa prin scrisori  :mrgreen:

A voastră Flori

 Loading ...

credit foto

Hai la o bere!

Un prieten drag avea o vorbă “hai să vorbim despre muzică: ce mai bem?”. M-a amuzat întotdeauna, pentru că exprimă o stare de fapt: n-are importanţă despre ce vorbeşti, atâta vreme cât eşti între prieteni cu care te simţi bine. N-are importanţă că a doua zi nu-ţi mai aminteşti decât nişte frânturi de conversaţie, important e că îţi aminteşti că ai râs până te-a durut burta.

Când stăteam cu băieţii în cămin ne distram de prostia celor de la NASA, sau de la Microsoft: cheltuiau o grămadă de bani pentru cercetare, plăteau milioane de dolari pentru o idee pe care să o pună în practică savanţii lor, când puteau veni pur şi simplu între cămine cu şase navete de Bucegi (de Reghin, nu poşirca de acum), douăzeci de pizza de la Cin-Cin şi trei cartuşe de ţigări. A, şi tanti Kati, desigur, ca să ne umple halbele, să ne atragă atenţia cu “ia fă tu o mişcare peste gard cu scrumiera aia” şi să-i pună pe cei obosiţi pe direcţia cea bună: “vezi blocul ăla? acolo stai! ţine drept, că-i bine!”. Ar fi plecat, fraierii, cu zeci, sute de idei. Pentru că găseai în căminele ălea o mulţime de puşti pasionaţi: unul repara orice televizor, oricât de vechi, indiferent dacă mai existau piese de schimb sau nu (improviza el ceva), altul făcea radiouri în cutii goale de ness şi telefoane în cutii de carton (ocupaţia lui principală în sesiune era construitul de aparate care să bruieze toate televizoarele din cămin - îi plăcea la nebunie circul care ieşea), unul făcea calculatoarele să se deschidă cu “salutare X” sau ceva asemănător… Ieşeai la o bere cu ei şi aflai tot felul de scheme electrice şi electronice, cum să-ţi faci alarme care să te anunţe când deschide cineva borcanul cu carne în untură, cum să-ţi mai pui 10 cai putere pe motorul vechi, cum să faci un OZN, detectoare de miros (ca să ştii sub ce pat ai uitat ligheanul cu cartofii tăiaţi, sau unde sunt şosetele lui Lucică), instalaţii a la Tom şi Jerry de stins becul fără să te dai jos din pat, o mulţime de idioţenii pe care nu le punea nimeni în practică. Oricum, fără să pricepi nimic din ce se discuta, erai captivat de pasiunea pe care o puneau în explicaţii, de luciditatea cu care unul care abia nimerea uşa de la cameră făcea diagrame de moment sau de siguranţa cu care lipeau gândăceii ăia cu multe picioare pe o plăcuţă dar nu erau în stare să urce singuri în pat. Întotdeauna am fost de părere că multe idei geniale s-au pierdut pentru că nu le-a auzit cine trebuie în momentele potrivite.

De ce-mi amintesc de asta? Pentru că mulţi, prea mulţi, nu cunosc bucuria pe care ţi-o aduce „statul la o bere”. Pentru că văd că e la modă să bei suc sau cafea dacă sunt prezente fete (cărora nici prin cap nu le trece că ar putea să ceară şi ele o bere), să discuţi subiecte cretinoide, pentru că întâlnirile astea se scurtează din ce în ce mai mult, şi devin din ce în ce mai snoabe… Pentru că fetele nu mai au răbdare să asculte, pentru că nişte deştepte bat apa în piuă în presă despre cum să se comporte un băiat când iese cu prietena, ce pretenţii trebuie musai şi obligatoriu să aiba ea de la el, ce ai voie să discuţi în prezenţa unei mimoze, când să pleci, când şi de câte ori ai voie să mai ceri ceva…

Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă o fată ar cere şi ea o bere, dacă n-ar încerca să schimbe subiectul discuţiei spre Cătălin Botezatu sau Shakira, dacă nu s-ar ataca la bancurile cu blonde, dacă şi-ar ridica un picior pe scaun, dacă n-ar durea-o capul după jumătate de oră… dacă ar încerca. S-ar alege cu prieteni în plus, zic eu.

A voastră Adriana

 Loading ...

Tocilarii

Mai, dati-o dracului, trebuie sa facem diferenta intre pampalai si baieti care nu-si tin capul pe umeri doar ca sa nu le ploua in gat. In orice caz, probabil ca eu inteleg prin “tocilar” altceva decat intelege restul lumii, un fel de nene care se uita la tine cu ochi mari si umezi cand il intrebi cat e ceasul si se apuca sa-ti explice diferenta dintre mecanismele de functionare ale ceasurilor digitale si celor cu cuc.

Mie-mi plac “tocilarii”, mi-au placut intotdeauna, pentru ca au logica si gandesc. De multe ori ne le poti urmari logica, dar nu inseamna ca nu exista. Majoritatea lor sunt pasionati de ceea ce fac, si mie-mi plac oamenii care au pasiuni, si ce e cel mai frumos e ca stiu foarte multe despre ce-i intereseaza. Nu, nu e cazul unuia care a facut o pasiune pentru masinile tari dar nu-i in stare sa-ti spuna cum functioneaza un motor, ca daca-l pui sa deseneze ghidusia aia de ciclu Otto se simte jignit. Imi plac tocilarii pentru ca nu dau doi bani pe fraierii care nu-s in stare sa priceapa chestii simple, cum ar fi teorema lui Fermat , nu pica in nas de cate ori trece o blonda strada si se amuza ca un copil de trei ani la circ cand aud “11010010110011010110″.

Si eu sunt o tocilara, am fost dintotdeauna si sper sa nu ma schimb. Nu dau doi bani pe chestiile trendy, ascult muzica pe care o ascultam acu’ cinspe ani, port blugi simpli, daca-s de baieti e perfect, port bocanci iarna, nu pot face diferenta intre doua parfumuri sau intre ruj si lipgloss (pana mea, ma iertati daca nu asta-i termenul corect) si hobby-urile mele sunt genetica, biochimia si psihologia. Nu spun “S” cand vad o integrala, inca mai stiu “pitagora generalizata”, am aflat acu’ o luna cine-i Orlando Bloom si habar n-am ce canta Nelly Furtado (daca asa se scrie, si daca tanti aia canta si nu-i vreun fotomodel celebru). Masinile si sistemele audio ma lasa rece, as putea trai linistita daca n-ar exista dizainari de papuci, stilisti, cabinete de cosmetica, saloane de masaj, case de moda, ziare de scandal si bijuterii.

Prietenii mei sunt tocilari. Am stat cu ei in camera ani de zile, am pierdut nopti uitandu-ma cum se joaca “warcraft” in retea, cum prefera sa rabde de foame decat sa lase zece minute calculatorul, am invatat sa apreciez subtilitatile umorului lor si am descoperit ca tocilarii sunt cei mai toleranti oameni de pe pamant: te lasa sa traiesti linistit in prostia ta, n-o sa incerce nici unul sa te convinga ca matematica sau fizica au logica, daca tu nu vrei sa pricepi. Habar n-au ce baga in gura, indiferent ca-i pita cu mustar sau stiu eu ce specialitate frantuzeasca, pentru ei mancarea e doar combustibil, berea e doar un motiv de a sta cu prietenii, si tigara o metoda de a amagi stomacul. Nu au zi sau noapte, sesiune sau vacanta, iarna sau vara, nu stiu ce-i ala romantism, nu stiu cand e ziua de nastere a sotiei, dar pot programa calculatorul sa trimita flori si cadouri la ocazii.

A voastra Adriana

Însemnare încadrată ca răspuns la asta. Vor mai fi şi altele.

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...