Naşa mea

Există oameni care îţi schimbă viaţa. Oameni extraordinari, care intră în viaţa ta când nu îi aştepâţi şi chiar şi după ce au plecat, rămân acolo. Te trezeşti, când e mai greu, încurajându-te cu cuvinte care nu sunt ale tale. Le simţi prezenţa când ai pofta să râzi, că eşti fericit… Te marchează zi de zi… implacabil, fin şi puternic în acelaşi timp. Sunt oameni-oameni. Sunt „cei mai prieteni dintre oameni”, sunt modele.

Cineva zicea de o noapte în care s-a nascut o preitenie. O… multe nopţi d-astea mai sunt! Pe unul dintre ăştia îl citiţi uneori pe aici, dulce-amarui.com . Nimeni nu poate trece nepăsător pe lângă posturile lui, ale ei. Ce bărbat nu ar fi fericit să fie iubit de prietena mea, minunata, extraordinara mea prietenă? Ce copil nu ar fi norocos să vada ce mamă are? Cât de mult îl poate iubi? Dacă ar fi după mine, aş stabili valoarea oamenilor în funcţie de puterea lui de a iubi, de intensitate. Iar draga mea ar fi în top.

Un om… altfel. Un om care nu mai are loc în lume, în lumea asta… fiindcă e bun, e deştept. Sunt mândra că cunosc un aşa om… e naşa mea. Îmi amintesc de ea. Aşa cum e. Aşa a fost mereu. Mereu râdeam din nimic când era prin preajmă. Dacă mă durea capul zicea „stai liniştită, eşti gravidă” şi altele de gen. Cea mai calmă persoană din lume, mereu ok. Nu cred că am vazut-o vreodată pesimistă. E raza mea de soare, sursa mea de încredere. Îmi încarcă bateriile. Cred că puţin îi pasă ei de asta. O doare în cot de toate! Doar e naşa mea !

A voastră Ligia

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

O greşeală pe care n-o regret!

Între prieteni nu încap secrete, unui prieten adevarat poţi să-i spui orice, cele mai ascunse taine, cele mai fierbinţi dorinţe, cele mai penibile întâmplări… Aveam şi eu un astfel de prieten. Vorbeam nopţi întregi, ne dadeam sfaturi unul altuia, eram împreună cu orice ocazie şi abia aşteptam sa ne revedem atunci când nu puteam fi în acelaşi loc. Vacanţele erau destul de greu de suportat, în special pentru că lui nu-i plăcea să vorbească la telefon, internetul era încă SF şi de scris scrisori… vedea-l-aş!

Ne simţeam lipsa. Şi ne-am hotărât să ne minţim părinţii că vacanţa se termina mai repede (era de Paşti, şi în anul ăla 1 mai pica imediat după) şi să ne întoarcem mai repede la facultate. Bun plan, şi ne-am trezit singuri în cameră, dotaţi cu vreo şase litri de vin producţie tata şi trei kile de prăjituri producţie mă-sa. Chef, nu?

Şi chef ne-am facut. Am băut, am râs, am băut, am vorbit, am băut, am băut, am fumat, am băut, am cântat (pardon, el a cântat, eu am făcut ca măgaru’, ziceai că s-a mutat spitalul de câini în camera mea), am băut… îmi amintesc perfect că ni se terminaseră ţigările şi ne-am certat când ne-am dus să cumpărăm altele, pentru că mă tot bătea la cap:

- Gata, acum taci, uite, aproape am ajuns.
- Gata, închide gura, stai să caut banii şi ne întoarcem în cameră, vorbeşti acolo.
- Gata, nu mai vorbi, stai că acum vine.
- Gata, tu copilă, taci că nu mă pot înţelege cu omul ăsta!

Mă enerva. De ce să tac? Proastă nu-s, să i se faca ruşine cu mine când casc gura, beată nu-s, că sprijinită de el n-am nici o problemă cu echilibrul… Atunci? Ha? De ce să tac? Bine, mă, bine, uite că tac, numa’ atât am de spus, că ş-aşa nu-i nimeni pe alee să mă audă, atât am de spus şi tac imediat, mai vorbesc până vine agariciul ăla care vinde ţigările, da’ taci tu, nu vezi că nu vine? I-auzi mă frate, nu mai poate omu’ să vorbescă dacă a băut o gură de vin, mare scofală, ce dacă vorbesc prea tare, tu nu vezi că nu-i nici dracu’ pe aici? Da, da, bine, tac, uite-acu’ tac, lasă-mă-n pace că tac, nu vezi că tac? Uite, am tăcut, na, mai auzi vreun zgomot? Acu’ eşti fericit că tac?…

El îşi aminteşte şi cum ne-am întors în cameră, dar nu mai ştie dacă nu cumva am cântat, eu nu. Asta nu înseamnnă că nu ne-am continuat cheful, nu ne-a deranjat nimeni până am terminat vinul. Presupun că după aia ne-am culcat.
Dimineaţa (vorba vine, cred că era trei) mă trezesc pentru că era musai să mă duc în locul ăla unde şi împăratul mere singur, şi-l văd pe bunul meu prieten că stă într-un cot, oarecum amărât şi cam nedumerit. Mă concentrez profund, constat că nu mi-e greaţă, nu mi se freacă pereţii de cap, nu tropăie pisica şi în general n-am nici un semn de mahmureală, trag urgent concluzia că nici el nu-i mahmur şi dau să mă ridic din pat să văd care-i problema. M-am lămurit imediat, în momentul în care mi-a aruncat tricoul. Da, tricoul meu, ăla roşu, pe care l-am fost ars aseară cu o ţigară.

Dintr-o mişcare l-am tras pe mine, m-am făcut şi eu roşie, am controlat să fiu sigură că am ceva textilă mai jos de buric şi m-am trântit lângă el, pe covor. Vreo cinci minute n-a vorbit nimeni, nu ne-am uitat unul la altul. Într-un târziu, mi-a povestit că mi se făcuse cald, si că mi-a spus în glumă “dă-ţi jos tricoul!”. Că a înţepenit când a văzut că-l arunc, şi că i s-a rupt filmul la scena asta. Mai departe nu se ştie ce-a fost. Am tot întors noi pe toate părţile problema şi am hotărât că nu s-a întâmplat nimic: eu am dormit în pat, el pe jos, eram praştie amândoi, şi gata.

Problema a fost că nici unul n-a fost pe deplin satisfăcut de explicaţia asta. Nu puteam renunţa la prietenia dintre noi din cauza unei tâmpenii, deci am continuat să ieşim împreună, şi când între noi au început să apară tăceri stânjenitoare a pus piciorul în prag: mi-a spus că mă iubeşte. L-am crezut, pentru că am vrut să-l cred.

Peste două săptămâni se împlinesc 16 ani de când am facut o greşeală pe care ar fi trebuit s-o regret. Mă, ce bine că mai greşeşte omu’!

A voastră Adriana

 Loading ...

Prietenia

V-aţi întrebat vreodată ce e prietenia adevărată şi în ce constă? Oare aceasta chiar există? Prietenia începe de la o simplă amiciţie, prin comunicare şi încredere. Am putea porni cu o mică definiţie: prietenia este legătura strânsă între două sau mai multe persoane bazată pe încredere deplină, sinceritate şi cel mai important lucru… respect.

De curând am realizat că indiferent câţi prieteni am, dacă pot fi numiţi aşa sau cel mai bine spus amici ori simple cunoştiinţe, nu ştim mai nimic unul despre altul, cu atât mai puţin să ajungem să folosim cuvintele „sinceritate”, „încredere” etc. Toate persoanele pe care le-am considerat prietene până la urmă au ajuns să mă dezamăgească.

O tipă, care era cea mai bună prietenă a mea, mi-a spus: „De persoane trebuie să te foloseşti, îţi vezi interesul în fiecare persoană, apoi o arunci”. Şi atunci marea întrebare: oare şi prietenia noastă a vazut-o la fel din moment ce după un timp nu a mai dat nici un semn de viaţă?

DA. Ăsta-i adevarul. Astea sunt persoanele în care noi avem încredere, ne spunem toate secretele, dorinţele, ajungem să facem anumite compromisuri ca lor să le fie bine. Pentru ce?! Pentru că genu ăsta de oameni să-şi bată joc de sinceritatea noastră. Să mai povestesc despre „prietenele” mele? Când au nevoie de ceva sună, iar eu sar de fiecare dată, indiferent dacă am treabă sau nu pot ieşi, fac cum fac şi fug repede, însă dacă eu sun … nimeni nu are timp, trebuie să mănânce.. sau cea mai penibilă scuză : „să termine telenovela”. Mai sunt motive de genu „nu am auzit telefonul, îl am pe silenţios ”. Voi chiar credeţi? Nici eu.

Fiecare persoană pe care o cunoaştem, ne face să credem în ea, ne dezamăgeşte, lasă o oarecare amprentă în viaţa noastră, iar după plecarea ei niciodată nu vom mai fi aceiaşi. Aşa ajungem să ne schimbăm şi să nu aveam încredere în persoanele din jurul nostru atât de mult.

Dar suntem toţi până la urmă la fel: ne formăm unul pe altul, ne minţim, apoi reflectăm puţin, ne spunem că nu vom mai accepta, stăm supăraţi vreo 2 zile şi ajungem să ne confensăm aceleiaşi persoane, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totu-i ok, apoi o luăm de la capăt.

Însă cea mai tare relaţie de prietenie a mea, este cu un băiat. Mulţi spun că nu are cum să existe prietenie sinceră între un băiat şi o fată, deoarece până la urmă se sfârşeşte prost, că unul dintre ei ajunge să se îndrăgostească de celălalt fără să vrea. Eu nu prea cred asta , dar acum depinde şi de situaţie. În cazul meu chiar nu are cum să se întâmple. Ne considerăm aproape fraţi.

A voastră Oana

 Loading ...

Sweet sixteen

Sună telefonul şi-ţi sare inima din loc. Până ajungi la el, realizezi că nu eşti normală! Cu fostu’ te-ai certat de-o săptămână urât de tot, nici o şansă să fie el; cu colega de banca nu te-ai certat de alaltăieri, totul e bine; diriga nu dă telefoane; mama, tata nu sună să te verifice, bleago, şi oricum eşti în regulă… de ce naiba te agiţi aşa? Mda, e un loser care vrea să-i aminteşti lu’ sor-ta că are întâlnire cu el, ţi se rupe, oricum n-o să se ducă. Înapoi la carte, mâine ai teză la mate. Intri în cameră, caietul de notiţe e pe jos, lângă pat; te întinzi pe canapea, bagi mâna sub pat şi scoţi Shogunul. Să citim. Citeşte mai mult »