Din vacanţă

Ok, am fost şi eu la mare, două zile, «exagerat de mult» , cu părinţii. Să nu râdeţi sau să strâmbaţi din nas, eu mă înţeleg foarte bine cu ei şi chiar mă simt în largul meu alături de ei pentru că nu am griji, am bugetul asigurat, mesele la fel, poftele mele sunt prioritare şi tot aşa. În ciuda timpului atât de scurt petrecut pe litoral, am avut un ochi deschis mereu, pentru a observa toate ciudateniile ce mi-au ieşit în cale (slava Domnului, am avut ce vedea!

Trebuie să recunosc, turismul ţării noastre nu este chiar la pământ şi nici oamenii nu-s aşa de săraci precum pretind, la ce preţuri piperate erau. De la o sticlă de apă până la o masă la cel mai scump restaurant, logic era sa nu se apropie nimeni. O mare prostie! Toata lumea cumpără suveniruri, aceleaşi la fiecare magazin. Fetele plecau cu plăsuţele pline de haine drăguţe, dar de o calitate îndoielnică.

De asemenea, litoralul nostru colcăie de hoteluri cât se poate de scumpe şi cu cât mai multe fiţe, la care se adaugă un personal “flegmatic” şi prea sictirit ca să te servească aşa cum trebuie. Treaba se schimba când băgai mâna în buzunar după bacşiş, iar asta indiferent ce post ocupau ei în hotelul respectiv.

Piersici cu 7 lei kilogramul şi struguri cu 12 lei kilogramul (de apreciat că nu au pus pretul ăsta pe bucată, nu?) îşi făceau simţită prezenţa pe tarabe, fiind la mare căutare printre turiştii veniţi cu nasul pe sus, la cheltuit bani. Şi cu toate astea, nu îşi permiteau să arunce gunoiul la coşul de gunoi, că deh, avem salubritate, ăia pentru ce sunt plătiţi?

O altă chestiune fierbinte, care s-a mai discutat aici, mi-a atras atenţia. Era chiar o absurditate să nu văd cum nişte femei inconştiente îşi afişează sânii (sau tentativele) în faţa oricui, inclusiv a copiilor mici, de câţiva anişori. Exista plaja de nudisti. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic împotriva frumuseţii, dar să fie frate frumuseţe, nu să se perinde sub privirile uimite ale tuturor că au curajul să se arate aşa. Poluează! Pe de alta parte, am vazut multe fete tinere cu burţi gigantice, fete tinere care nu au grija de ele, care mănâncă orice, la orice ora din zi şi din noapte, fără să le intereseze de imaginea lor. Nu zic să fie anemice, fiindcă şi eu am burtică. Dar e burtică! Nu e burtă gigantică! Mănâncă ce ai poftă, dar ai grijă de tine, pentru că daca acum te neglijezi, la 50 de ani ce mai faci? E pacat că nu ţin cont de frumuseţea pe care o au şi de vârstă. E păcat că îşi bat joc de ele.

Oricum, acum sunt acasă şi e bine. Parcă mă simt în largul meu aici, aşa că fug repede să fac un duş, să ies la o plimbare. Voi continua cu alte relatări despre vacanţa mea minunată în curând!

A voastră Andreea

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

credit foto

Mâine mă răzbun!

Clădirea în care e farmacia unde lucrez va fi demolata, ca să facă loc pentru trei blocuri de cinşpe etaje, cu parter comercial. Ma rog, aşa vor proprietarii, că nu se ştie încă ce părere are primaria. Oricum, asta înseamnă că am fost nevoite să mutăm toată şandramaua într-un spaţiu nou. Sărim peste povestea căutării, vă povestesc cu altă ocazie despre proprietarul apartamentului pe care l-am găsit într-un final (omul avea mai multe apartamente pe care le închiria firmelor disperate, aşa ca noi, şi trăia bine mersi fără să ştie cine-i racordat la gaz, la apă, pe numele căruia dintre foştii chiriaşi o fi acum curentul, dacă există linie telefonică şi alte tâmpenii inutile de-astea, atâta vreme cât îi intrau în cont banii), nu vă zic nici cât a durat până am primit undă verde de la minister (poate vă povestesc când veniţi la mine, că acu’ am şi colţ de confidenţialitate pentru pacienţii care se jenează să vorbească în gura mare despre diareea lor), şi n-o să vă plictisesc nici cu tăiatul mobilierului care nu încăpea în oficină, că era construit pentru alt spaţiu, dar trebuie să-mi iau de pe suflet povestea cu crucea verde.

Care va-să-zică, pe la jumătatea lui iunie îi spun cuiva, nu dau nume decât peste vreo trei zile, când o să-mi sară muştarul de tot, că am nevoie de o cruce verde, luminoasă, ca să vadă oamenii unde-i potica. Îmi spune omul că acum nu se poate, că-i foarte ocupat, că peste vreo două săptămâni… mi se pare perfect, oricum nu venise autorizaţia de la minister, telefon nu era, mai trebuia finisată câte-o mică problemă - în sensul că deşi uşa de la baie era termopană, pe jos era linoleum ceauşist (da, altă frustrare, nu suport să văd linoleum) - şi ne înţelegem că la începutul lui iulie îmi face firma. Evident, trece prima săptămână din iulie, dar nu mă stresez, că era vreme destulă. Trece şi a doua săptămână, terminăm cu renovatul, crucea încă nu. Omul, la fel de ocupat. Între timp vine hârtia de la minister şi eu încep să-l frec cu telefoanele: “bre, mă mut!” “acum nu pot, marţi o fac”. Vine marţi, trece marţi. Sun iar: “bre, io chiar mă mut!” “ăăăăă… joi” “mă, sigur joi?” “sigur, promit”. Vine joi, trece şi joi. Vineri, crizată, sun şi fac scandal, îmi promite că marţi trimite oamenii s-o pună, că-i făcută, dar nu poate să vină nimeni acum. Marţea aialaltă, urlam la telefon că i-a expirat timpul de mult. Vineri, după ce aştept două ore apar trei băieţi, descarcă schelele din maşină şi se apucă de măsurat. Dau iar telefon să fac scandal, apare şi drăgălaşul la locul faptei, scot niste plăci albe şi-mi montează o cruce albă pe perete. După care îmi promite solemn că mâine vin iar băieţii să pună nişte folie verde pe ea şi s-o lege la curent. Mă fac că-l cred că ăsta-i procesul tehnologic şi-l avertizez că dacă îl pune dracu’ să nu fie gata îl ia gaia.

Sâmbătă, nimeni. Sun şi fac scandal. Că luni, că au alte lucrări urgente… bineeeee. Luni, linişte. Sun şi fac scandal. Că mâine sigur vin, că n-a putut să le trimită grafica… bineeeeee. Marţi, sun şi fac scandal. Că până diseară vin. Bine….

Azi, miercuri, linişte. Sun iar: “sper că eşti internat în spital” “poftiiim?!” “sper că eşti internat în spital şi de-asta n-ai venit să pui crucea aia!” “hai mă Adriana nu te certa cu mine, că n-am putut…” “mă, dacă promiţi o treabă o faci, măcar spune-mi naibii cum sta treaba!” (poveste romanţată, ca să ma pun într-o lumină frumoasă, adevărul este că am urlat la el în mijlocul parcării şi că dacă era lângă mine îi trăgeam o geantă-n cap) ” într-o oră sunt la tine băieţii”

Cam în şapte ore şi trei telefoane vine un copiluţ cu foliile. Fără scară, fără o surubelniţă, fără sârme. Aflu că nu ştia cum arată crucea, cât e de mare, unde e pusă, că trebuie dată o gaurăşi trase nişte cabluri, şi în general habar n-avea despre ce-i vorba. Mai măsoară şi el o dată, pleacă, dar ăsta se întoarce după alte trei ore. Îi dau scara pe care mă cocoţ ca să ajung la cutiile de pe dulapuri, şi reuşeşte cumva să înverzească o parte de cruce. Partea dinspre perete, evident, aia pe care n-o vede nimeni. Mâine dimineaţă o să vină cu scule să dea jos crucea ca să poate colora şi jumatea aialaltă. Mai facem schimb de experienţă despre seriozitatea prietenului comun, şi pleacă şi copiluţu’.

Sun iar: “mâine dimineaţă să faci bine să vii la farmacie” “de ce?” “pentru că am de discutat ceva cu tine” “hai no lasă-mă că n-am avut cum să…” “mă, mâine dimineaţă eşti la mine.” şi închid.

Sunt sigură că l-am impresionat până la lacrimi, n-o să mai poata dormi în noaptea asta. Da’ şi când pun mâna pe el…

A voastră Adriana

 Loading ...

Epoca de tranziţie (2)

V-aţi prins, cred, sunt un român frustrat. Mă disperă faptul că româncele nu ştiu cum să se alinieze mai repede la standardele internaţionale (să nu insultăm doar Europa), şi nu ştiu cum să-şi dea mai repede fustele peste cap la nişte vârste puţin spus fragede. Când eram eu în şcoala generală se purta „competiţia” pe teme oarecum legate de şcoală, nu de ultima modă: cine ia notă mai mare la olimpiadă (în condiţiile în care nu prea există noţiunea de meditaţii private, ci doar pregătire pentru olimpiadă cu profesorul de la şcoală, pregătire gratuită, în grup); cine înscrie mai multe goluri în nu ştiu ce meci cu nu ştiu ce şcoală în cadrul campionatului interşcolar de handbal. Acum se poartă competiţia de modă şi gadget-uri: „uite ce telefon minuscul am, încape în buzunarul bikinilor. Şi vezi ce roz cu picăţele e? Mi l-au dat ai mei cadou dragă că am reuşit să promovez clasa a IX-a”. Sau: „Ora de sport? Vai, vrei să-mi rup unghiile? ŞTII CÂT AM PLĂTIT PE MANICHIURA ASTA?!”. Ptiu să nu le deochi.

Am crescut cu Nadia Comăneci, Cristian Ţopescu, o profesoară de matematică în generală care îl avusese ca profesor în facultate pe A. Hollinger. Profesoara de sport din generală se numeşte Maria Constantinescu, câştigătoare (cu echipa) a câtorva medalii de aur la Campionatele Mondiale de handbal. Antrenoare mi-a fost colega de echipă a doamnei Constantinescu, Irene Naghy. Am crescut cu o bibliotecă de vreo 2000 de cărţi, mama fiind mare pasionată de literatură. Am învăţat să folosesc un dicţionar la 10 ani, când maică-mea a refuzat să-mi mai răspundă la întrebările de gen: „ce înseamnă <insert unknown term for a 10 year old here>”. Îmi aduc aminte că azi ziua în care mi-a spus pe un ton răstit în timp ce toca ceva verdeaţă în bucătarie: „Nu ştii unde este DEX-ul? Îţi spun eu. Cum intri în sufragerie, fix în faţă în bibliotecă e o carte mare, verde închis. Ia vezi, reuşeşti să o găseşti?”. Şi acum lângă birou, pe jos am un dicţionar la îndemână. Nu mai e DEX-ul, ci Dicţionarul Englez-Român al Academiei Române, ediţia a II-a. Da, ştiu, ce super tare sunt eu. Oare?

Este uimitor cum ne puteam descurca şi puteam excela ca naţie acum 20, 30, hell, 50 de ani… Mi-e groază să mă gândesc la naţiunea română de peste 20 de ani. Pur şi simplu nu văd nici o speranţă. Eu mă consider o persoană superficială, dacă dau de un domeniu nou şi nu mi se leagă lucrurile din prima, nu mă obosesc să aprofundez. Dar cred că dacă mă compar cu majoritatea copiilor din ziua de azi stau PREA bine.

Am uitat să menţionez, am lucrat într-o firmă multinaţională. Nu mai vreau. Nu-mi place să fiu privită de sus la mine acasă de un gigel oarecare dintr-o ţară europeană, mai vestică de felul ei, doar fiindcă el e mai şef decât mine, deci are automat dreptate. Deşi problema nici nu s-a pune că el e şef, ci că eu sunt româncă, deci sunt mai jos pe scara evoluţiei. Cu alte cuvinte, eu n-am cum să am dreptate. E adevărat, nu-s toţi aşa. Doar că ăia care nu-s aşa n-au nici ei pălării de şef. Un prieten mi-a zis acum ani buni că atunci când ceva nu-mi convine, să pun mâna să încerc să schimb lucrul ăla, că doar plângându-mă că nu-mi convine, nu schimb nimic. Aş adăuga acum: „Iar dacă ai încercat să schimbi şi nu se poate, vezi-ţi de drumul tău”. Aşa că le-am urat de bine, mi-am luat jucăriile şi am plecat!

Mă [beep] în ea de Europă, nu-mi place. Cu tot cu integrare! Că ne mănâncă tranziţia până ne integrăm…

Epoca de tranziţie

Suntem în UE. Mai mult sau mai puţin de probă, dar aspectul ăsta nici măcar nu e relevant. Ce este relevant este că încercăm să ne aliniem la standardele Uniunii. Cu preţurile (că de salarii nu se oboseşte nimeni) şi cu mentalitatea tineretului.

Acum câteva zile îmi povestea o colegă aventuri la interviuri, ea fiind cea care lua interviuri. Cel mai des se prezintă proaspătul absolvent de facultate (dacă nu întârzie), dornic să învete şi plin de spirit de echipă. Nu stie nimic, dar el promite că o să înveţe. N-a făcut practică, dacă a muncit în timpul facultăţii a fost un part time care n-avea nici o legatură cu obiectul studiilor. Că aşa se face şcoală în România (excludem mediciniştii). Dar nu faptul că nu ştia nimic şi n-avea nici o pregatire în domeniu e problema, ci faptul că cerea de început 1000 €. Vezi Doamne, suntem integraţi, da? Adică, cine nu câştigă în ziua de azi 1000 € ? Şi oamenii cu experienţă ne uităm năuci unii la alţii şi ne umflă râsul câând auzim de câte un lunatic d-ăsta care se crede în altă ţară. Ăsta nu ne împiedică să ne întrebăm dacă nu cumva ne vindem noi prea ieftin, în ciuda sondajelor care spun că suntem plătiţi la nivelul pieţei din România. A dracului integrare. Cunosc pe cineva care câştigă în Danemarca de două ori mai mult decât mine, şi lucrează ca vânzător la o benzinărie. Mai că aş emigra în condiţiile ăstea, că m-am săturat să lucrez în condiţii de stres, să am responsabilităţi, să iau decizii în miez de noapte care pot afecta major veniturile companiei dacă se întâmplă să greşesc.

va urma …

A voastră Blonda

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

Meciul

Pe la şapte ş-un sfert mă prind io că-i meci şi încep să scapăr din picioare că vreau acasă. Aşa că închid fain frumos şatra, că ş-aşa nu venea nimeni, şi o iau ca vantul şi ca gândul către căşi, pescuiesc trei beri de la non-stopu’ care se închide la zece, sun la interfon, şi sun, şi sun, şi sun… într-un final se deschide uşa, urc trei etaje dintr-un suflet, şi intru. Sunt întâmpinată cu un „bag-o ma!… ‘tuz m’zeii mamii mă-tii şi cui ţi-o pus adidaşii-n picioare!”.

Predau berea, frumos, cu un deget de spumă, în halbă, nu în pahar, controlez dacă au mâncat puradeii, schimb textila şi cer rezumatu’. Sună cam aşa: „o-nceput Franţa să joace” cu ochii-n televizor.

Mă pun la calculator şi mă uit la zăoan: îşi trece mâna prin par, îşi muşca mustaţa… „prea lung!… Corner!.. O fost corner, bă!” Întreb: „ai emoţii?” „nuuu, da’ ăia-s pe noi… nu cred că rezistăm”.

Ar fi interesant să mă apuc acum să scriu ceva romantic. Ar fi presărat cu „prostu’ p*lii!” „rău ştii să tragi, băga-s-ar dracu’n muşchii tăi” „sigur, aruncă-te, că atâta poţi să faci” „Loboooonţ!” „esti bou, bă!” etc.

Nu sunt microbistă. Mă uit la meciuri de dragul lui. Nu se compară nici un meci cu spectacolul oferit de el. De fiecare dată oboseşte uitându-se de parcă ar fugi el în locul echipei. În plus, comentatorii sportivi sunt geniali: meciul de azi e „satana versus nostradamus” (Piţi fiind satana, că numărul de la maşină e cu 66 şi poartă haine negre, iar omologul său e astrolog în timpul liber). Acu’ aflu că în Elveţia a ieşit soarele şi jucătorii nu sunt obişnuiţi cu temperaturile ridicate. Şi că unul „a alergat mult travaliu”, iar meciul „a fost machiavelic din partea Romaniei”. Fac toţi banii, săracii, meciurile ar fi mult mai plictisitoare fără ei.

Mor de ciudă că n-am apucat să văd meciul împreună cu el. Aveam două ore de distracţie în loc de o jumătate. S-a terminat şi cu 0-0, ca să n-am nici ce comenta dupa meci… urât!

A voastră Adriana

 Loading ...

Babele

Ziele astea eram în maşină şi ascultam radio. O reclamă puţin mai ciudată mi-a atras atenţia . „alegeţi-vă baba…”
În general ştiam despre ce e vorba , dar am zis să mă documentez mai bine , poate am scăpat ceva şi vreau să vă împărtăşesc şi vouă.

Legenda babei Dochia. O femeie bătrână, Dochia, avea o fiică vitregă pe care o ura. Într-o zi de iarna geroasă, Dochia i-a dat o haină foarte murdară cerându-i să o spele la râu până devine albă ca zăpadă. Pe masură ce o spăla, haina devenea tot mai neagră. Îngheţată de frig şi cuprinsă de disperare, fata plângea când a aparut Mărţişor, un bărbat tânăr care i-a oferit o floare magică şi a sfătuit-o să se întoarcă acasă. Când a ajuns fata acasă, pânza era albă ca şi neaua. Batrânei Dochia nu i-a venit să îsi creadă ochilor. Văzând floarea roşie, prinsă în părul fetei, Dochia a crezut că primăvara a revenit şi a plecat cu turma de oi pe munte. Urcând muntele, vremea s-a făcut frumoasă, aşa că Dochia a renunţat, pe rând, la cojoacele pe care le purta. Când a ajuns în vârf, vremea s-a transformat în vifor şi atunci s-a arătat Mărţişor: „Vezi cât de rău este să stai în frig şi umezeală” a grăit el, „tu, cea care ţi-ai obligat fiica să spele haine în râul îngheţat.” Apoi a dispărut. Batrâna a ramas singură pe munte, a venit gerul şi ea şi oile au fost transformate în pietre.
Aceasta este una din legendele populare care explică „babele”, formaţiuni stâncoase care se găsesc în munţii noştri. Citeşte mai mult »