Revederea

Sunt cadru didactic de 21 de ani şi prin mâinile mele au trecut 5 generaţii de copii. Deja am început să pot să împărtăşesc din experienţa mea şi altora şi sunt mândră că toată strădania mea de-a lungul timpului a dat roade. Dar nu despre asta vreau să vă spun. Acum ceva timp m-am reîntâlnit cu învăţătoarea mea.

A fost o întâlnire emoţionantă, ne-am readus aminte de clipele când ne-am văzut prima dată sau de momentele frumoase petrecute în excursii sau de alte activităţi deosebite. Am vorbit şi de năzdrăvăniile pe care le făceam noi, copiii şi pentru care ne dojenea uneori. Am mers şi am mâncat împreună o prăjitură şi am băut un suc, apoi ne-am plimbat cred că în jur de două ore tot amintindu-ne de una de alta… Mi-am revăzut atunci întreaga copilărie, m-am revăzut în banca de la şcoală cu emoţiile mele, cu gândurile de atunci cu trăirile de atunci. Chiar dacă i-am urmat meseria şi am aproape 40 de ani, alături de dumneaei m-am simţit tot copilul timid şi foarte emotiv de atunci. Chiar dacă timpul şi-a spus cuvântul la amândouă, fiind împreună m-am simţit ocrotită şi alintată aşa cum era în copilărie când ceream sprijin şi-l primeam pe loc.

Ce vremuri…Putea să ne predea în voie nu era nevoită să alerge prin materie. Avea mult tact pedagogic şi multă, multă răbdare cu fiecare dintre noi. A aflat despre colegii mei care pe unde sunt, ce fac, câţi copii au şi era tare mândră de ei. Acum este o bătrânică ce-şi creşte cu drag nepoţii, dar pentru mine este aceeaşi persoană pedantă. Şi foarte importantă pentru universul meu. Şi foarte apropiată de inima mea. Şi prezentă în profesia mea.

Sunt mândră că i-am fost elevă, sunt mândră că mi-a dat dragostea pentru învăţătură, sunt mândră că la noi a funcţionat puterea exemplului. Mulţumesc pentru tot, doamna mea învăţătoare! Faceţi acelaşi lucru pentru dascălii care au reprezentat ceva pentru voi!

A voastră Cristina

 Loading ...

Cum…

…să mă obişnuiesc cu faptul că trecutul nu are loc în viitor? Sună absurd, deşi nu cred că e. Vi s-a mai întamplat şi vouă ceea ce încerc eu să descriu aici sau, dacă nu vi s-a întâmplat vi se va întâmpla chiar dacă conjuncturile vă fac să realizaţi această schimbare uriaşă mai mult… sau deseori mai puţin.

De prea mult timp trăiesc într-un fel anume ca să nu pot să spun că îmi este frică să trăiesc altfel. Mă mângâie un singur gând şi anume “este firesc să îmi fie frică de necunoscut”. Nu îmi aduc aminte de ce-am simţit atunci, dar ţin minte că mi s-a povestit că am făcut primii paşi în parcul mare din Satu-Mare. Am văzut o fântână arteziană şi m-am pornit spre ea.
Atunci probabil încă nu realizam ce înseamnă primul pas în viaţă şi nu ştiam câţi paşi grei viaţa mă va mai determina să fac.

Cândva am fost şi la grădiniţă, am terminat o etapă şi am început o alta care s-a numit “şcoală”. Probabil că pe vremea aia acel pas a fost la fel de important pentru mine, la fel de greu şi de necunoscut doar că… din prezent privind trecutul toate astea par nişte mişcări minore. De ceva ani am terminat generala şi am simţit că am realizat ceva, apoi am ajuns la cea de-a 2-a graniţă şi anume şcoala în Germania care în majoritatea cazurilor ia sfârşit după clasa a 10-a.

De fiecare dată am simţit că trebuie să lupt, trebuie să reuşesc pentru că un om fără şcoală este ca o floare fără petale, trist şi nesemnificativ. De fiecare dată când o etapă a luat sfârşit şi am simţit că am realizat ceva, o altă etapă a început, etapă care parcă era şi mai importantă. Acum sunt pe cale de a termina o altă etapă şi parcă niciodată n-a fost aşa de greu, aşa de serios şi de important. Şcoala în curând va lua sfârşit şi cuvintele se termină. Simt un gol înfiorător, chiar înfricoşător. Ce se va întampla mai apoi? Nu ştiu.

Ani grei văd atunci cănd privesc în urma mea, matematici, limbi străine, chimii şi biologii, istorii, geografii şi politici.. şi toate pentru ce? Mă simt la fel de incultă ca înainte şi dacă cineva ar fi să mă intrebe “de ce oare?”… aş spune doar: “Pentru că nu am un scop în viaţă”. Acum simt că vor mai urma multe etape în viaţa mea şi că fiecare dintre ele va reuşi să trezească această stare de nesiguranţă. De fiecare dată voi simţi tot mai mult că trebuie să reuşesc şi cu fiecare nivel paşii vor deveni din ce în ce mai grei.

Şi totuşi… se spune că şcoala este singurul pas la care dacă te împiedici nu ai cum să-l recuperezi, muncile şi meseriile, facultăţile şi mii de alte căi de viitor sunt posibile… dar bacul… îl face fiecare doar o dată şi acum simt că va fi ca o ştampilă pe fruntea mea după care o lume întreaga mă va cataloga.

Ştiu sigur ce-am promis, pe ici şi colo la unu şi la altu, că oricât de greu o da să fie, n-am să mut un pas înapoi ci mereu doar înainte! Îmi doresc cu adevărat să pot să ţin aceste promisiuni.

A voastră Mihaela

 Loading ...

Copii părăsiţi de părinţi

Prin natura profesiei am contact cu copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Este firesc să vrei ca părinte să asiguri copiilor tăi tot ce e mai bun, dar oare merită? E adevărat că sunt şi familii cărora le ajunge cuţitul la os şi pleacă de disperare, dar sunt şi părinţi dornici de înavuţire care pleacă să facă bani, bani, cât mai mulţi bani. Nu vă daţi seama cât suferă aceşti copii sau unii cât se schimbă de mult. Unii devin apatici, alţii devin foarte impulsivi, se bat cu colegii.

E adevărat că ei au de acum altfel de rechizite, mănâncă dulciuri mai scumpe, dar undeva în sufletul lor sunt nişte nefericiţi.
Sunt colegi de-ai lor care şi-ar dori să aibă şi ei ce văd la ceilalţi, dar ei nu-şi dau seama că sunt de o mie de ori mai fericiţi că au părinţii lângă ei, că au cine să îi aducă dimineaţa chiar dacă doar pe jos sau cu un amărât de Oltcit vechi de când lumea.

Mi-e atât de milă de cei lăsaţi în grija rudelor sau bunicilor foarte bătrâni, sunt atât de fragili emoţional. Părinţii nici nu-şi dau seama cât pierd (un zâmbet de la copilul lor, un rămas bun înainte de plecarea în excursie, un plânset pentru o măseluţă stricată), nici nu-şi dau seama că timpul cât e copilul lor mic nu se mai întoarce şi pierd etape din viaţa copiilor lor cu care nu se mai întâlnesc niciodată. Aveam anul trecut o fetiţă în clasă care orice ar fi făcut îşi amintea de mama ei, chiar dacă stătea cu bunica, o femeie foarte grijulie şi bună. Când mama a venit de sărbători să mă cunoască habar nu avea despre ce vrea fetiţa ei, despre ce gândeşte sau speră. Şi situaţia lor financiară era foarte bună. În sfârşit las această temă deschisă. Voi mai reveni.

A voastră Cristina Udrescu

 Loading ...

Ne ducem dracu’ …

Mă uit pe geam, din lipsă de activitate, şi văd trecând în grupuri de doi-trei o mulţime de liceeni. Ar trebui să fie la şcoală, sau în pat dacă au ore după-amiaza. Probabil vin sau se duc la meditaţii, majoritatea au câte un rucsăcel amărât în care încap maxim două cărţi şi un pix. Şi nu mă pot opri să mă gândesc: când s-a ajuns aici? De ce?
Îmi amintesc ca mi se parea snobismul suprem să faci meditaţii. Adică altă metodă mai interesantă de pierdut timpul şi stricat banii nu se găseşte? Să te duci, după ce freci menta la şcoală, la un profesor, altul sau acelaşi, ca să-ţi mai spună o dată acelaşi lucru, ca să mai faci o dată aceleaşi probleme, ca să mai citeşti o dată aceleaşi comentarii? Aveam în clasă trei sau patru colegi care “luau ore”, pe motiv că admiterea la facultate e grea. Nici nu se punea problema să faca meditaţii pentru bacalaureat, săracii, cred că am fi făcut mişto de respectivii un an întreg.

Acum se duc la meditaţii copii de clasa a cincea. Mai au ani buni până la primul lor examen, au tot timpul din lume, şi ei fac meditaţii. Ce s-a întâmplat cu “tata mă ajută la mate şi mama la română”? Cu ” mă duc la Anca să învăţăm la chimie”, sau “mă, grasule, hai până la mine că nu-mi iese testul al şaselea”? Când a murit “doamna profesoară, n-am înţeles!…”?

Toată lumea se plânge că programa e prea încărcată, că materia e prea densă, că elevii sunt stresaţi, că n-au timp să înveţe… cred că sunt eu sucită, dar mi se pare că nu se face nici 50% din tâmpeniile pe care le faceam noi. “În epoca mea”, that is. Mai degrabă nu mai au părinţii vreme sau chef să-şi contoleze picii de teme, să-i asculte… Pe mine mă enerva mama îngrozitor: în fiecare zi “ce-ai făcut la şcoală?  Teme ai?”… da’ mai lasă-mă, fomeie, în treaba mea, crezi că nu mă descurc!? Sau tata “aia ai înţeles-o? Aia ştii s-o faci? Nu vrei să te ajut?”… nu, nu vreau, că dacă încerci să mă ajuţi iar o iei de la Ana şi Caiafa şi volumul sferei şi teorema celor trei perpendiculare şi cum se extrage rădăcina pătrată până adorm cu capul pe masă.

Poate profesorii nu mai ştiu să-şi predea lecţiile în aşa fel încât să nu-şi plictisescă de moarte elevii. E drept că şi programa şcolară e de-a dreptul idioată, nu ştiu care-or fi fost deştepţii care-au făcut-o, dar e clar că n-au auzit în viaţa lor de logică şi n-au văzut un elev în bancă de când şi-au terminat liceul. Mă mai mir că din ce în ce mai mulţi scriu “auzi-ţi”, “intra-ţi”, “scump-o”… în curând o să văd “castrave-ţi” şi “telefon-ul”. Beşinoşii ăia bătrâni de la academie au gasit de cuviinţă să declare corect “întro” şi “niciun”, că doar e mai simplu să spui “merge şi-aşa” decât să-ţi complici existenţa încercând să-i înveţi. În definitiv, mai uşor se adaptează un copil deştept la o tâmpenie decât un prost adult la scrisul corect.

Şi am auzit că se mai poartă metoda “ţinem copilul în note mici, că poate-l trimite mă-sa la ore suplimentare la mine”. Tare aş vrea să văd eu profesorul sau profesoara care-mi face figura asta şi nu se trezeşte “întro” dimineaţă cu nasul mutat la spate. În definitiv, de la cei care au fost la cheful lui Vanghelie te poţi aştepta la orice, că nu cred că un profesor serios are subiecte comune cu unul “care este almanahe”.

Şi totuşi, cum e posibil ca trei sferturi dintre elevi să aibă nevoie de meditaţii? Că, saracii, chiar au nevoie de ele, restul de un sfert le fac pentru că le face toată lumea, doar n-o să-ţi laşi copilul să ajungă ultimul, nu? Aud acum că şi materia va fi redusă cu 30%, că va scădea numărul de ore la maxim 5, cu acordul medicilor, profesorilor, psihologilor… numai preafericitu’ mai lipseşte să-şi dea binecuvântarea. Mă aşteaptă vremuri grele, şi pline, că eu una n-am de gând să-mi las copilul să crească ignorant şi fericit şi cu mult timp liber, Becali reloaded.

Mă întreb cine naiba o să ne scoată din sistemul solar, presupunând că savanţii care încă n-au ieşit la pensie o să reuşească să ne ducă pe Marte. Ce ne facem după ce mor medicii de-acum? Cine o să mai proiecteze zgârie-nori? Se termină petrolul, cine o să găsească un nou combustibil? Şi, la naiba, cine o să mai repare bug-urile din Windows?

A voastră Adriana

 Loading ...

Idiotule!

Trăiesc cu impresia că pe un copil, dacă nu-i complet retardat, îl poţi învăţa orice. Depinde doar de profesor, de răbdarea lui, de talentul lui de pedagog şi de pasiunea pe care o pune în ceea ce face. Tocmai ăsta e motivul pentru care mă enervează îngrozitor (în sensul că le-aş sparge capul) când aud de câte un idiot frustrat care s-a trezit la catedră pentru unicul motiv că nu l-ar fi băgat nimeni în seamă dacă ar fi făcut altceva.

Este inadmisibil să ai un elev olimpic la matematică şi să nu ţi se pară ciudat că la fizică nu trece de 7. E clar, în cazul ăsta, că nu elevul, ci profesorul are o problemă, mai precis e incompetent, că numai un dobitoc care habar n-are ce predă nu-i în stare să explice unul copil inteligent nişte banalităţi ca fizica de-a doişpea.

Înţeleg că sunt copii care nu pot prea multe, înţeleg că unii sunt talentaţi la desen, sau învaţă o limbă străină in trei săptămâni, sau fac nişte compuneri de plânge tot liceul de emoţie, dar când ai unul căruia îi merge mintea, care rezolvă fără nici un efort probleme grele de mate, cum mama dracului să nu-ţi dea prin bostan că tu eşti de vină când copilul ăla are note mici la fizică? Şi mai şi recunoşti, bulă, că ţi-a fost elev de mic, adică n-ai nici măcar scuza că bietul copil n-are noţiuni de bază pentru că nu i s-au predat cum trebuie!

Poate nu mă exprim destul de clar: idiotule, du-te şi pune mâna pe sapă, du-te şi bate cuie în copaci, du-te şi cară bagaje în aeroport, ca sigur nu eşti profesor!

Adriana!

Despre tocilari

La vârsta mea e logic să susţin că „nu îmi plac tocilarii”. De fapt, nu ştiu ce e aşa logic. Poate nu am cunoscut unul cu adevărat. La mine în clasă tocilarele sunt acele fete care nu îţi dau niciodată tema sau nici măcar nu te ajută să înţelegi ceva pentru că vor să fie ele primele. Tocilare sunt fetele din prima bancă. Ălea care tocesc orice lecţie, şi când sunt ascultate iau numai 10, însă la matematică au numai 4 şi 5 pentru că nu le duce mintea. Aşa că, am confundat tocilarii cu proştii. De aceea, mi-ar plăcea să întâlnesc un tocilar în stare să aibe răspuns pentru fiecare întrebare a mea, să îl rog să mă ajute să învăţ PHP şi să zică foarte simplu: cu toată plăcerea. Acum sunt înca la liceu, într-o clasă cu fete, care nu ştiu să aprindă un calculator. Pe acestea le judec pentru că sunt orgolioase, individualiste, egocentriste. În rest, cred că, dacă tocilarii arată ca tipul din Eurotrip, mi se pare ok. Atunci, mi-aş dori să fiu tocilară, deşteaptă, chiar dacă nu m-ar accepta nimeni .

A voastră Flori

Sweet sixteen

Sună telefonul şi-ţi sare inima din loc. Până ajungi la el, realizezi că nu eşti normală! Cu fostu’ te-ai certat de-o săptămână urât de tot, nici o şansă să fie el; cu colega de banca nu te-ai certat de alaltăieri, totul e bine; diriga nu dă telefoane; mama, tata nu sună să te verifice, bleago, şi oricum eşti în regulă… de ce naiba te agiţi aşa? Mda, e un loser care vrea să-i aminteşti lu’ sor-ta că are întâlnire cu el, ţi se rupe, oricum n-o să se ducă. Înapoi la carte, mâine ai teză la mate. Intri în cameră, caietul de notiţe e pe jos, lângă pat; te întinzi pe canapea, bagi mâna sub pat şi scoţi Shogunul. Să citim. Citeşte mai mult »