O greşeală pe care n-o regret!

Publicat în categoria Dulce

Între prieteni nu încap secrete, unui prieten adevarat poţi să-i spui orice, cele mai ascunse taine, cele mai fierbinţi dorinţe, cele mai penibile întâmplări… Aveam şi eu un astfel de prieten. Vorbeam nopţi întregi, ne dadeam sfaturi unul altuia, eram împreună cu orice ocazie şi abia aşteptam sa ne revedem atunci când nu puteam fi în acelaşi loc. Vacanţele erau destul de greu de suportat, în special pentru că lui nu-i plăcea să vorbească la telefon, internetul era încă SF şi de scris scrisori… vedea-l-aş!

Ne simţeam lipsa. Şi ne-am hotărât să ne minţim părinţii că vacanţa se termina mai repede (era de Paşti, şi în anul ăla 1 mai pica imediat după) şi să ne întoarcem mai repede la facultate. Bun plan, şi ne-am trezit singuri în cameră, dotaţi cu vreo şase litri de vin producţie tata şi trei kile de prăjituri producţie mă-sa. Chef, nu?

Şi chef ne-am facut. Am băut, am râs, am băut, am vorbit, am băut, am băut, am fumat, am băut, am cântat (pardon, el a cântat, eu am făcut ca măgaru’, ziceai că s-a mutat spitalul de câini în camera mea), am băut… îmi amintesc perfect că ni se terminaseră ţigările şi ne-am certat când ne-am dus să cumpărăm altele, pentru că mă tot bătea la cap:

- Gata, acum taci, uite, aproape am ajuns.
- Gata, închide gura, stai să caut banii şi ne întoarcem în cameră, vorbeşti acolo.
- Gata, nu mai vorbi, stai că acum vine.
- Gata, tu copilă, taci că nu mă pot înţelege cu omul ăsta!

Mă enerva. De ce să tac? Proastă nu-s, să i se faca ruşine cu mine când casc gura, beată nu-s, că sprijinită de el n-am nici o problemă cu echilibrul… Atunci? Ha? De ce să tac? Bine, mă, bine, uite că tac, numa’ atât am de spus, că ş-aşa nu-i nimeni pe alee să mă audă, atât am de spus şi tac imediat, mai vorbesc până vine agariciul ăla care vinde ţigările, da’ taci tu, nu vezi că nu vine? I-auzi mă frate, nu mai poate omu’ să vorbescă dacă a băut o gură de vin, mare scofală, ce dacă vorbesc prea tare, tu nu vezi că nu-i nici dracu’ pe aici? Da, da, bine, tac, uite-acu’ tac, lasă-mă-n pace că tac, nu vezi că tac? Uite, am tăcut, na, mai auzi vreun zgomot? Acu’ eşti fericit că tac?…

El îşi aminteşte şi cum ne-am întors în cameră, dar nu mai ştie dacă nu cumva am cântat, eu nu. Asta nu înseamnnă că nu ne-am continuat cheful, nu ne-a deranjat nimeni până am terminat vinul. Presupun că după aia ne-am culcat.
Dimineaţa (vorba vine, cred că era trei) mă trezesc pentru că era musai să mă duc în locul ăla unde şi împăratul mere singur, şi-l văd pe bunul meu prieten că stă într-un cot, oarecum amărât şi cam nedumerit. Mă concentrez profund, constat că nu mi-e greaţă, nu mi se freacă pereţii de cap, nu tropăie pisica şi în general n-am nici un semn de mahmureală, trag urgent concluzia că nici el nu-i mahmur şi dau să mă ridic din pat să văd care-i problema. M-am lămurit imediat, în momentul în care mi-a aruncat tricoul. Da, tricoul meu, ăla roşu, pe care l-am fost ars aseară cu o ţigară.

Dintr-o mişcare l-am tras pe mine, m-am făcut şi eu roşie, am controlat să fiu sigură că am ceva textilă mai jos de buric şi m-am trântit lângă el, pe covor. Vreo cinci minute n-a vorbit nimeni, nu ne-am uitat unul la altul. Într-un târziu, mi-a povestit că mi se făcuse cald, si că mi-a spus în glumă “dă-ţi jos tricoul!”. Că a înţepenit când a văzut că-l arunc, şi că i s-a rupt filmul la scena asta. Mai departe nu se ştie ce-a fost. Am tot întors noi pe toate părţile problema şi am hotărât că nu s-a întâmplat nimic: eu am dormit în pat, el pe jos, eram praştie amândoi, şi gata.

Problema a fost că nici unul n-a fost pe deplin satisfăcut de explicaţia asta. Nu puteam renunţa la prietenia dintre noi din cauza unei tâmpenii, deci am continuat să ieşim împreună, şi când între noi au început să apară tăceri stânjenitoare a pus piciorul în prag: mi-a spus că mă iubeşte. L-am crezut, pentru că am vrut să-l cred.

Peste două săptămâni se împlinesc 16 ani de când am facut o greşeală pe care ar fi trebuit s-o regret. Mă, ce bine că mai greşeşte omu’!

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email  Loading ...

Din studenţie

Publicat în categoria Dulce

Când am intrat la facultate şi m-am dus în alt oraş am fost entuziasmată. Eram “de capul meu”, nu mă lua nimeni la bani mărunţi (”unde-ai fost până la ora asta, că-i întuneric afară de juma’ de oră!”, “cu cine te duci? ce-i mă-sa? ce-i tac-su? învaţă bine?” etc), nu-mi lăsa nimeni de lucru (”să cureţi cartofi, să întinzi hainele, să duci gunoiul şi să aspiri”), nu mă întreba nimeni ce teme am, dacă am învăţat… rai, nu altceva. Eram în al nouălea cer, plecam şi veneam când voiam, cu cine voiam, unde voiam, şi nu-mi imaginam că poate exista o viaţă mai bună. Stăteam în chirie la un fel de unchi cu o prietenă de familie şi nu-mi doream nimic mai mult.

La un moment dat respectivul unchi a declarat că vinde apartamentul, aşa că vâju cu fetele în camin. Bine, s-a dovedit până la urmă că problema lui era că nu mai avea unde să-şi aducă mândrele, dar asta e deja irelevant, important e că a fost musai să plecăm cu căţel, cu purcel în cămin. N-aş putea spune că m-a supărat chestia asta, dar nici pe departe nu mi-aş fi imaginat că abia atunci începe sa fie cu adevarat frumos şi că prietenii din perioada aia vor fi cei mai buni din lume ;).
Îmi plăcea în complex, aveam permanent senzaţia că sunt în tabără la mare. Adoram mirosul de săpun şi şampon care domnea pe holuri, şlapii târşiţi în drum spre cameră, gălăgia din oficiu, cetele de fete oprite la o bârfă pe hol; dormeam ca un lemn, îmi ţineam hainele în valiză (ultima venită, deci n-aveam dulap) şi încercam din toate puterile să socializez şi eu cu lumea (timidă şi sălbatică, deh).

Apoi au început parţialele, şi s-au umplut sălile de lectură de n-aveai loc să arunci un creion şi, de altfel, să te ferească Dumnezeu să scapi unul pe jos - ce priviri îţi împuşcau medicinistele…
Aşa că, având în vedere faptul că eu vorbesc singură (mai precis înjur) şi am tendinţa să-mi împrăştii cursurile peste tot când învăţ, trebuia să mă duc la sala aia de lectură doar noaptea, mai precis după 12-1.

Într-o noapte mă hotărăsc eu că ar fi cazul să nu mai frec menta şi să pun mâna pe carte, îmi fac un kil de cafea, îmi strâng şatra şi mă duc să mă apuc de toceală. Dezamăgire (şi nu prea, că nu pot să spun că dădea pe-afară cheful de învăţat din mine): mai erau vreo trei gagici în sală, şi printre ele şi o colegă de-a mea. Citesc eu pe mutra ei chef de învăţat ca al meu, o întreb politicos dacă nu vrea o cafea, ea vrea, îi umplu stacana şi ieşim pe hol, că nu se poate cafea fără ţigară. Pe hol ne-am apucat de povestit, de amintiri din liceu, de foşti colegi, de actuali colegi… ne şi găsisem, naiba ştie cum, campioanele căminului la bătut din gură, scorpii cinice şi fără respect. Când am văzut noi că s-a golit sala, ne-am dus să ne apucăm de lucru, doar aveam examen la chimie analitică, dar ne-am prins repede că în condiţiile alea nu se poate învăţa: se terminase litrul de cafea, şi nu mai aveam nici ţigări.
Eu mă duc să mai fac un litru, ea se duce să ia ţigări. Acu, dacă aveam provizii, trebuia să le şi utilizăm, aşa că ne-am aprins ţigările şi ne-am umplut cănile şi ne-am apucat cu drag şi spor de… bârfe, că doar nu era să ne apucăm de învăţat.
Pe la 4, ajungem la concluzia că n-are nici un sens să ne mai obosim, oricum nu ne mai intra nimic în dovleac, ce-o fi, o fi, şi că ar fi mai bine să ne ducem la culcuş, măcar să ne trezim la timp. Eu, huhurez de felul meu, declar că mai rămân, poate-poate se prinde ceva de mine, ea se duce în camera ei. Sigur că nu s-a prins nimic, aşa că până la urmă mă duc şi eu spre cameră, şi mă opresc la uşă lovită drept în cap de-o revelaţie: dacă io mă culc la 5, cine naiba se mai trezeşte la 7? Nimic de făcut, decât să mă întorc în sala de lectură şi să aştept să treacă vremea, mai fac o fiţuică, mai pun un curs în ordine…
Pe când munceam eu mai cu spor, aud că se deschide uşa. Mă întorc şi-mi văd colega în prag, cu nişte ochi cât cepele, injectaţi şi roşii
- Să-ţi f#ţi cafeaua!… Mai ai? Mere dracu la examen!

Aşa mi-am cunoscut cea mai bună prietenă. De altfel, în cămin mi s-au întâmplat cele mai bune lucruri din viaţa mea, aşa că, fraţilor, dacă mergeţi la facultate, faceţi un efort şi staţi in cămin, ca sa nu treacă studenţia pe lângă voi.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...