Homo Ludens

Când te-ai jucat ultima dată? Poate că la firma unde lucrezi s-a făcut un teambuilding şi ai apucat să te stropeşti cu nişte vopsea sau te-ai dus la un tenis de masă. Poate că ai în familie un copil şi-ai gustat bucuria unui joc de curând. Sau poate te duci săptămânal la nişte prieteni şi jucaţi monopoly şi biliard . Dar câţi mai au timp pentru jocuri şi hobby-uri?

Generaţia de azi în niciun caz. Suntem prea ocupaţi cu proiecte, slujbe, cariere, bani şi uneori… familii. Am pierdut cumva bucuria unor jocuri simple, a unor hobby-uri. Eu sunt o colecţionară. Îmi amintesc cu plăcere de clasoarele pe care le aveam când eram mica şi de colecţia întreagă de la Turbo care mi-a fost furată la şcoala. Colecţionez serveţele de masă, pietre semipreţioase, monezi, cartele telefonice şi… etichete. Dar ieri am realizat că de caţiva ani buni n-am mai adăugat nimic la colecţiile mele. Sunt păstrate frumos în cutii, aranjate şi etichetate şi tăcute. De ce nu le-am mai băgat în seamă? Îmi făcea plăcere să mă ocup de aceste lucruri. Să scriu felicitări reale (pe care le făceam manual şi erau foarte apreciate), nu virtuale, să trimit scrisori, nu email-uri. Ah, sigur că mă bucur din plin de avantajele evoluţiei tehnologice.
Dar mi-e dor de joc, de hobby-uri, de-a mă ocupa din nou de lucrurile dragi mie.

Şi sinceră să fiu mă bucur teribil că mă pot din nou răsfăţa cu jucării datorită faptului că am un copil. pentru că eu chiar îmi doresc să construiesc lego, să mă joc cu maşinuţe şi maimutoi, să mă prostesc, să râd de la cele mai banale lucruri. Cred că deja vă închipuiţi că nu mi-oi fi trăit copilăria. Nu e deloc aşa, însă nu ştiu de ce, îmi sunt dragi toate „nimicurile” astea şi-aş vrea ca într-un fel să rămân copil toată viaţa, să nu mă ocup numai de lucruri serioase şi anoste. Jocurile sunt minunate şi cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă şi-ar face timp pentru ei şi pentru pasiunile lor.

A voastră Anca

 Loading ...

Epoca de tranziţie (2)

V-aţi prins, cred, sunt un român frustrat. Mă disperă faptul că româncele nu ştiu cum să se alinieze mai repede la standardele internaţionale (să nu insultăm doar Europa), şi nu ştiu cum să-şi dea mai repede fustele peste cap la nişte vârste puţin spus fragede. Când eram eu în şcoala generală se purta „competiţia” pe teme oarecum legate de şcoală, nu de ultima modă: cine ia notă mai mare la olimpiadă (în condiţiile în care nu prea există noţiunea de meditaţii private, ci doar pregătire pentru olimpiadă cu profesorul de la şcoală, pregătire gratuită, în grup); cine înscrie mai multe goluri în nu ştiu ce meci cu nu ştiu ce şcoală în cadrul campionatului interşcolar de handbal. Acum se poartă competiţia de modă şi gadget-uri: „uite ce telefon minuscul am, încape în buzunarul bikinilor. Şi vezi ce roz cu picăţele e? Mi l-au dat ai mei cadou dragă că am reuşit să promovez clasa a IX-a”. Sau: „Ora de sport? Vai, vrei să-mi rup unghiile? ŞTII CÂT AM PLĂTIT PE MANICHIURA ASTA?!”. Ptiu să nu le deochi.

Am crescut cu Nadia Comăneci, Cristian Ţopescu, o profesoară de matematică în generală care îl avusese ca profesor în facultate pe A. Hollinger. Profesoara de sport din generală se numeşte Maria Constantinescu, câştigătoare (cu echipa) a câtorva medalii de aur la Campionatele Mondiale de handbal. Antrenoare mi-a fost colega de echipă a doamnei Constantinescu, Irene Naghy. Am crescut cu o bibliotecă de vreo 2000 de cărţi, mama fiind mare pasionată de literatură. Am învăţat să folosesc un dicţionar la 10 ani, când maică-mea a refuzat să-mi mai răspundă la întrebările de gen: „ce înseamnă <insert unknown term for a 10 year old here>”. Îmi aduc aminte că azi ziua în care mi-a spus pe un ton răstit în timp ce toca ceva verdeaţă în bucătarie: „Nu ştii unde este DEX-ul? Îţi spun eu. Cum intri în sufragerie, fix în faţă în bibliotecă e o carte mare, verde închis. Ia vezi, reuşeşti să o găseşti?”. Şi acum lângă birou, pe jos am un dicţionar la îndemână. Nu mai e DEX-ul, ci Dicţionarul Englez-Român al Academiei Române, ediţia a II-a. Da, ştiu, ce super tare sunt eu. Oare?

Este uimitor cum ne puteam descurca şi puteam excela ca naţie acum 20, 30, hell, 50 de ani… Mi-e groază să mă gândesc la naţiunea română de peste 20 de ani. Pur şi simplu nu văd nici o speranţă. Eu mă consider o persoană superficială, dacă dau de un domeniu nou şi nu mi se leagă lucrurile din prima, nu mă obosesc să aprofundez. Dar cred că dacă mă compar cu majoritatea copiilor din ziua de azi stau PREA bine.

Am uitat să menţionez, am lucrat într-o firmă multinaţională. Nu mai vreau. Nu-mi place să fiu privită de sus la mine acasă de un gigel oarecare dintr-o ţară europeană, mai vestică de felul ei, doar fiindcă el e mai şef decât mine, deci are automat dreptate. Deşi problema nici nu s-a pune că el e şef, ci că eu sunt româncă, deci sunt mai jos pe scara evoluţiei. Cu alte cuvinte, eu n-am cum să am dreptate. E adevărat, nu-s toţi aşa. Doar că ăia care nu-s aşa n-au nici ei pălării de şef. Un prieten mi-a zis acum ani buni că atunci când ceva nu-mi convine, să pun mâna să încerc să schimb lucrul ăla, că doar plângându-mă că nu-mi convine, nu schimb nimic. Aş adăuga acum: „Iar dacă ai încercat să schimbi şi nu se poate, vezi-ţi de drumul tău”. Aşa că le-am urat de bine, mi-am luat jucăriile şi am plecat!

Mă [beep] în ea de Europă, nu-mi place. Cu tot cu integrare! Că ne mănâncă tranziţia până ne integrăm…

Epoca de tranziţie

Suntem în UE. Mai mult sau mai puţin de probă, dar aspectul ăsta nici măcar nu e relevant. Ce este relevant este că încercăm să ne aliniem la standardele Uniunii. Cu preţurile (că de salarii nu se oboseşte nimeni) şi cu mentalitatea tineretului.

Acum câteva zile îmi povestea o colegă aventuri la interviuri, ea fiind cea care lua interviuri. Cel mai des se prezintă proaspătul absolvent de facultate (dacă nu întârzie), dornic să învete şi plin de spirit de echipă. Nu stie nimic, dar el promite că o să înveţe. N-a făcut practică, dacă a muncit în timpul facultăţii a fost un part time care n-avea nici o legatură cu obiectul studiilor. Că aşa se face şcoală în România (excludem mediciniştii). Dar nu faptul că nu ştia nimic şi n-avea nici o pregatire în domeniu e problema, ci faptul că cerea de început 1000 €. Vezi Doamne, suntem integraţi, da? Adică, cine nu câştigă în ziua de azi 1000 € ? Şi oamenii cu experienţă ne uităm năuci unii la alţii şi ne umflă râsul câând auzim de câte un lunatic d-ăsta care se crede în altă ţară. Ăsta nu ne împiedică să ne întrebăm dacă nu cumva ne vindem noi prea ieftin, în ciuda sondajelor care spun că suntem plătiţi la nivelul pieţei din România. A dracului integrare. Cunosc pe cineva care câştigă în Danemarca de două ori mai mult decât mine, şi lucrează ca vânzător la o benzinărie. Mai că aş emigra în condiţiile ăstea, că m-am săturat să lucrez în condiţii de stres, să am responsabilităţi, să iau decizii în miez de noapte care pot afecta major veniturile companiei dacă se întâmplă să greşesc.

va urma …

A voastră Blonda

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

Fiţele ieftine costă

Vineri eram prin facultate şi cum mă plictisea îngrozitor profu de drept civil la curs, decid ca următoarea oră să mi-o petrec cu câteva colege din grupă la o cafea în barul facultăţii. Ştiam că facultatea noastră este una dintre cele mai scumpe şi plină de fiţe… dar nici chiar aşa!

Am ajuns în barul menţionat, ne aşezăm la masă, fiecare cu poveştile ei, până la un moment dat când intră în bar o tipă: blondă, cu un ruj roşu aprins, machiată pînă la Dumnezeu, fond de ten foarte închis (cu toate că pielea de pe gât şi mâini era albă), PENIBILĂ oricum. Se aşează la masa din dreapta noastră. Scoate un Nokia 8800 Gold, pe care-l aruncă în scârbă pe masă, apoi pachetul de ţigări Vogue. Stă ce stă , dă un telefon, apoi la vreo 5 minute apare un tip…

Cum nu aveam ce face, am ascultat discuţia dintre ei (îmi place să analizez persoanele din jur şi mai ales felul cum vorbesc).

Blonda: „Mi-am luat geantă.”
Tipu’: „De care?”
Ea: „L.V. (pentru necunoscători Luis Vuitton), eh cum sunteţi voi băieţii, poate nu ştii că e 2000 de €. Îţi place?!

Deja nu mai puteam să fiu atentă la ce se mai discuta, eram prea amuzată de situaţie. Încerc să mă uit la geanta respectivă să văd cam ce ar costa 2000 de €. Dar…. nu face nici măcar 10 euro, poate cel mult costă placa aceea aurie pe care scrie mare Luis Vuitton să vadă toată lumea câte îşi permite tipa…. În fine, gusturile nu se discută.

La puţin timp vin băieţii, colegii noştrii, tipii bucureşteni. Unul dintre ei umblă în acelaşi tricou: negru, mulat pe corp pe care scrie mare COBRA cu auriu pe spate, pantaloni de stofă şi nişte pantofi negri gen „lăutar”. Stă ce stă şi dacă tot venim în barul facultăţii şi la facultate să ne etalăm maşinile, hainele scumpe, genţile, ochelarii de soare, telefoanele, aşa şi el: a fost saptămâna asta la Milano, s-a săturat de magazinele D&G şi Gucci. Unde să mai facă şi el cumpărături? Dar el de-abia ştie să-şi scrie numele.

Poate vă mai amintiţi reclama la Cosmote, dacă nu mă înşel, unde o tipă blondă se dă jos dintr-un Mercedes alb, îmbrăcată în nişte peticuţe albe, cu cizme albe, în mijocul bălţii: aşa sunt majoritatea studenţiilor de la mine din facultate. În stilul ăsta. Păcat că ei se laudă cu accesoriilor, în loc să realizeze ceva, fără a cere bani de la mami şi la tati sau să se dea jos din maşini de lux şi să se laude, când ei au în buzunar 5 lei exact pentru un suc şi fumează ţigări de la alţii.

Poate mulţi credeţi că sunt oarecum invidioasă de-i comentez pe genul ăştia de oameni, dar chiar nu sunt. Doar că e foarte penibil să vezi juma de facultate cu genţi L.V., identice şi cine ştie câte sunt făcături, dar ele îmbrăcate din Piaţa Obor sau Sudului şi nu sunt capabile să discute ceva interesant decât despre câţi bani au dat pe accesoriile pe care le poartă.

Mai sunt şi genul ăla de fete care se plâng tot timpul din cauza banilor şi din când în când îşi mai cumpără câte un mic accesoriu pe care îl supraevaluează sau de cele mai multe ori poartă făcături .

Aşa că dragelor, păcat că vă daţi mult mai importante decât sunteţi… degeaba.

A voastră Oana

 Loading ...

Şpagă

Fac ce fac şi tot de belele dau. Azi, marţi, nu a fost o zi extraordinară. Se zice că marţea sunt 3 ceasuri rele. Ehh… eu am avut unu şi foarte rău. Eu fac Giurgiu-Bucureşti cam în fiecare zi, aşa şi ieri. Am ajuns la facultate, am suportat cele 4 ore de psihologie judiciară şi, ca tot omu, să vin spre casă, spre Giurgiu.

Încerc să scap din aglomeraţia de la City Mall, singurul semafor pe care-l întalnesc, şi pornesc spre Giurgiu. Trec de câteva sătuce până când, după vreo 20 de km, vine Poliţia după mine. Mă depăşeşte, trage în faţa mea, mă opreşte pe mine şi pe încă un tip.
”Actele la control.” Dau actele şi îmi spune să aştept. Stau vreo 5 minute în maşină. Între timp ei vorbeau cu celălalt tip. Se apropie unul dintre poliţişti de maşina mea.

”Domnişoară vi se suspendă permisul pe 3 luni! Aşteptaţi să scriu procesul verbal şi vă chem să semnaţi.”
Foarte nedumerită de ce am făcut, întreb: ”De ce mi se suspendă permisul?” El: ”Aţi trecut pe trecerea de pietoni fără să acordaţi prioritate.” Mă uit lung la el şi pleacă. Între timp pleacă şi tipul care fusese oprit odată cu mine. mă cheamă la ei la maşină, iar aici vine partea cea mai interesantă.

„Sunteţi conştinetă că vă iau permisul pe 3 luni şi primiţi amendă de 600 lei ? O să o plătiţi?”

Mă uit nedumerită. „Da, am să o plătesc.”

Ei se uitau ciudat la mine. „Dar sigur o plătiţi?”

„DA!”

Ei : „Atunci îmi pare rău că vă las fară permis. V-am mai văzut trecând pe aici. Unde lucraţi?” în timp ce se uitau pe acte.

Eu: „Nicăieri, sunt studentă.”

Unul dintre ei, mai cu tupeu: „Păi şi cum o rezolvăm că… te las pe picioare.”

„Eu : ”Asta e… nu am ce face.”

El : „Hai, dă 6 milioane şi rup procesu’ verbal.”

Hmmmm… În momentul ăla nu ştiam ce să fac : bani nu prea aveam la mine, nu-mi venea să cred că poliţia îmi cere şpagă! Mă uit lung la ei şi încerc să le explic că nu am 6 milioane la mine, că nu umblu cu atâţia bani după mine.

El (cel cu mai mult tupeu): ”Atunci cum rezolvăm? Mergem undeva? Bem ceva?” Deja mintea mea nu mai procesa bine. Nu-mi venea să cred! Erau totuşi nişte oameni ai legii. Vroiau să mă culc cu ei? Sau… ce? Poate mi s-a părut. Să scap îmi aduc aminte de cei 100 de dolari care-i aveam în portofel şi le spun că am doar 100 $.

El: „Cam puţin… dacă erau măcar euro…”

Eu: „Alţi bani nu am şi nici nu am de unde să fac rost.”

El: ”Hai adu banii dar să nu te vadă nimeni!”

Mă duc îngrozită spre maşină şi aduc banii. Primesc actele şi îmi aruncă un jegos ”te pup”. Am plecat îngrozită, nu ştiam ce să fac, să sun la poliţie? Să opresc în următoarea localitate la poliţie? Mi-am continuat drumul spre casă, încercând să mă calmez. Numai dădusem ŞPAGĂ niciodată şi nu am crezut că mi se poate întâmpla mie asta. Oare cel dinaintea mea câţi bani i-o fi dat?!

A voastră Oana

Tudor

Tudor

Se spune „eşti plin de tabieturi ca o fată batrână”, dar cine spune asta nu-l cunoaşte pe fiul meu. În viaţa mea n-aş fi crezut că un copil de nici patru ani poate fi atat de tipicar. Şi poate te pune dracu’ să nu-i respecţi tabieturile, că ai încurcat-o! După ce că se poartă ca un boşorog, mai e şi pisălog, ca să fie treaba făcută ca la carte. Locurile sunt împărţite: acolo tati, acolo mami, acolo soră-sa, dincolo el, nici nu se poate pune problema să stea unul pe locul celuilalt, indiferent de motiv, că se lasă cu scandal.

Sâmbătă dimineaţa toată lumea trebuie să mănânce iaurt cu cereale şi duminică dimineaţă pâine prăjită cu ou. Jucăriile au fiecare locul lor, creioanele colorate stau în ordine, pantalonii în sertarul de pantaloni, cănile în raftul de sus, mănâncă numai din bolul verde, ştie exact pe unde-şi lasă lucrurile… mă omoară cu zile. Eu sunt o dezordonată, dacă nu v-am spus, iar el mă ceartă!

Pe deasupra are şi simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat: „cutare chestie e a lui tati, de ce umbli cu ea?”, „aştia nu-s papucii mei!” „ba da, măi copile, ieri ţi i-am cumpărat, sunt pentru tine!” „nu-s ai mei!” (nu pot cumpăra ceva fără să fie de faţă, că nu poartă chestiile respective, trebuie să-i spun din start că mergem să cumpărăm pijama special pentru el), „ţi-a dat Andrada voie să-i citeşti cartea?” etc.

Singura care poate să-l manipuleze de fiecare data e soră-sa, nouă nu ne iese figura întotdeauna. Dacă-l pedepseşti, să zicem că nu mai are voie la calculator, replica la care trebuie să te aştepţi e „da’ io nici nu vreau să mă joc pe calculator!”. N-are voie afară? „nici nu vreau să ies afară!”. Nu-ţi mai cumpăr nimic? „nici n-am nevoie!”. Treci la colţ? „nici nu mai vreau să plec de la colt, ca io aici vreau să stau pâna mâine, aici dorm!” Pur şi simplu te face să te rogi de el să plece de la colţ.

Soacră-mea îl ameninţa cu „lupu’ rau” - Tudor zicea „mă duc sa-l bat!” (are o filozofie de viaţă foarte interesantă: „mi-e frică de ăla, mă duc sa-l bat”, şi chiar porneşte). O vreme a ţinut „dacă eşti rău, te amendează poliţia”, până l-a amendat unu’ pe tac-su pentru viteză şi a văzut Tudorelu’ că nu-i nici o scofală să fii amendat. Lui trebuie să-i explici logic orice, de ce nu trebuie să vorbească urât, să se bată, de ce să se culce, să mănânce mazarea, să nu plece din mijlocul lecţiei la grădiniţă… şi dacă nu-i mulţumit de explicaţie, face pe dos.

Cu grădiniţa este un circ întreg. Una dintre educatoare se teme de el. Da, de un mucos de patru ani. De câte ori mă prinde prin zonă îmi face capul calendar: că nu face ce face toata lumea (au trebuit sa picteze pe o hârtie cu o creangă maro nişte frunze verzi, cu degetele muiate in vopsea. Tudor - nu şi nu, că el pictează cu pensula, că degetele nu-s pentru pictat, asta e treabă pentru pensulă. N-a facut nimic, si educatoarea i-a scris pe foaie “n-a dorit să lucreze” ); că stă la măsuţă până vine rândul lui să răspundă, după care o taie la jucării; că a aruncat cu ciorba după îngrijitoare (avea “pihe” - adică mizerii - că era ciorbă de chimion); că nu vrea să mănânce (motive are săracul copil - fasolea frecată e “ca drumul”, cartofii franţuzeşti nu sunt albi, macaroanele n-au brânză); că nu vrea sa se culce; dacă se culcă nu se scoală la timp; că face mişcari de karate; că le cântă prostii…

Apropo de cântat, copilaşul ăsta are ureche muzicală. E mare fan Cargo, şi ştie exact când cântă Kempes („ăsta-s io!”) şi când cântă grasu’ („ăsta-i prietenul meu!”), recunoaşte orice melodie de-a lor dupa trei acorduri, ştie versurile - şi le cantă la grădi „nu mai am ţigari”, „fraiere, ia-ţi o maşină”, „batacanda”, „spiritus sanctus”… Educatoarea îmi spune doar mie care-s problemele cu ăla mic, cred că a tras concluzia că taică-său e satanist şi i-e frică să nu-i faca vrăji. Tudor e şi mare fan Phoenix, culmea e că recunoaşte stilul de interpretare în melodii pe care nu le-a auzit niciodată („aici e Covaci?”). Mă gândesc cu groază că peste zece ani în subsolul casei mele o să facă repetiţii vreo patru puradei şi că o să trebuiască să cumpăr baterii, sintetizatoare, pedale, amplificatoare şi chitări electrice. Că nu-i place cum sună chitara rece decât dacă o ia tati în mână.

Abia aştept să împlinească cinci ani, să-l trimit la karate. Atunci o să trebuiască să mituiesc părinţii, că în toamnă, când l-am dus la grădiniţa nouă, în prima săptămână a bătut toţi copiii, ca să se ştie cine-i şefu’. Dar poate până atunci se mai calmează şi turbatu’ ăsta micu’, poate i se mai consumă din baterii şi n-o mai avea chiar atâta energie. Sper.

A voastră Adriana

 Loading ...

Prietenia

V-aţi întrebat vreodată ce e prietenia adevărată şi în ce constă? Oare aceasta chiar există? Prietenia începe de la o simplă amiciţie, prin comunicare şi încredere. Am putea porni cu o mică definiţie: prietenia este legătura strânsă între două sau mai multe persoane bazată pe încredere deplină, sinceritate şi cel mai important lucru… respect.

De curând am realizat că indiferent câţi prieteni am, dacă pot fi numiţi aşa sau cel mai bine spus amici ori simple cunoştiinţe, nu ştim mai nimic unul despre altul, cu atât mai puţin să ajungem să folosim cuvintele „sinceritate”, „încredere” etc. Toate persoanele pe care le-am considerat prietene până la urmă au ajuns să mă dezamăgească.

O tipă, care era cea mai bună prietenă a mea, mi-a spus: „De persoane trebuie să te foloseşti, îţi vezi interesul în fiecare persoană, apoi o arunci”. Şi atunci marea întrebare: oare şi prietenia noastă a vazut-o la fel din moment ce după un timp nu a mai dat nici un semn de viaţă?

DA. Ăsta-i adevarul. Astea sunt persoanele în care noi avem încredere, ne spunem toate secretele, dorinţele, ajungem să facem anumite compromisuri ca lor să le fie bine. Pentru ce?! Pentru că genu ăsta de oameni să-şi bată joc de sinceritatea noastră. Să mai povestesc despre „prietenele” mele? Când au nevoie de ceva sună, iar eu sar de fiecare dată, indiferent dacă am treabă sau nu pot ieşi, fac cum fac şi fug repede, însă dacă eu sun … nimeni nu are timp, trebuie să mănânce.. sau cea mai penibilă scuză : „să termine telenovela”. Mai sunt motive de genu „nu am auzit telefonul, îl am pe silenţios ”. Voi chiar credeţi? Nici eu.

Fiecare persoană pe care o cunoaştem, ne face să credem în ea, ne dezamăgeşte, lasă o oarecare amprentă în viaţa noastră, iar după plecarea ei niciodată nu vom mai fi aceiaşi. Aşa ajungem să ne schimbăm şi să nu aveam încredere în persoanele din jurul nostru atât de mult.

Dar suntem toţi până la urmă la fel: ne formăm unul pe altul, ne minţim, apoi reflectăm puţin, ne spunem că nu vom mai accepta, stăm supăraţi vreo 2 zile şi ajungem să ne confensăm aceleiaşi persoane, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totu-i ok, apoi o luăm de la capăt.

Însă cea mai tare relaţie de prietenie a mea, este cu un băiat. Mulţi spun că nu are cum să existe prietenie sinceră între un băiat şi o fată, deoarece până la urmă se sfârşeşte prost, că unul dintre ei ajunge să se îndrăgostească de celălalt fără să vrea. Eu nu prea cred asta , dar acum depinde şi de situaţie. În cazul meu chiar nu are cum să se întâmple. Ne considerăm aproape fraţi.

A voastră Oana

 Loading ...

Andrada

Andrada.

Copila asta mă sperie. Seamăna cu mine. N-are frică de nimic, o doare-n cot dacă o pedepesc şi nu dă doi bani pe ceea ce n-o pasionează.
Ce mă enervează îngrozitor e faptul că e atat de deşteaptă şi nu-si foloseşte capul deloc. Pe de altă parte, nu ştiu de ce dracu mă mir, eram exact la fel la vârsta ei. Până nu m-am dus la facultate nu m-am obosit cu învăţatul nici cinci minute. Da, dar eu citeam. Mă sperie puţin gândul că e posibil ca, dacă m-aş fi nascut cu douăzeci de ani mai târziu, să nu fi citit nici eu. În definitiv, informaţia vine în ziua de azi din atâtea surse, încât nu-i nevoie să deschizi vreo carte. Probabil tot ce trebuie să fac e să aştept să vină vremea când nu va mai fi satisfăcută cu ce găseşte pe net sau vede la teveu. Să aştept.
Cine, eu? Să aştept, EU? Hai că asta-i bună, abia am răbdare să mi se facă porţia de cafea!

Acum fiica mea cea frumoasă şi deşteapta vrea să aiba blog. M-a vazut pe mine scriind. Cred că totuşi sunt un fel de model pentru ea, sper asta, din tot sufleţelul meu mic şi negru.

Când era mică, ne sărea de gât cu orice ocazie. Acum ne mai sare de gât când primeşte ceva ce-şi dorea de mult. Nu ma miră chestia asta, nici eu nu-s prea pupăcioasă, de fapt în afară de socră-mea nimeni din familie nu prea stă la îmbrăţişări. Ce mă miră e faptul că fetiţa asta de zece ani ştie cum să obţină ce-şi doreşte, şi ştie să facă asta de când avea trei ani! E un escroc sentimental în devenire, şi mă doare capul când mă gândesc ce-o să fie când creşte. La trei ani, ştia exact cum să ne ia pe fiecare: ” mami, vrei să-ţi fac masaj?” “Ica, ce bluză frumoasă ai! de unde ţi-ai cumpărat-o?” “tati, io te iubesc!”… Nu spunea niciodată “îmi iei asta?”, spunea doar, trecând printre magazine, “mie-mi plac capşunile…”, “sandalele astea cred că mi-ar fi bune!”, “uite o raţa potrivită pentru mine!”. Acum s-a schimbat treaba: cere. Şi dacă nu-i dăm noi, cere de la bunici. Din patru bucăţi numai bune de fraierit, găseşte ea unul pe care sa-l ducă de nas. Daca nici aşa nu merge, se duce la unchiu-său, care e topit după ea de când a gasit-o dând din cap pe Iron Maiden în timp ce stătea pe oliţă. Avea cam doi ani.

Săptămâna trecută a fost la un concurs de mate. Nu ştiu ce brânză a făcut, că din ce mi-a spus am impresia că a pus răspunsuri “la bungheală”, cine mama naibii a inventat testele grilă, să-i spun ceva de drag… Ăsta-i copilul care a dormit cu culegerea sub pernă, la propriu, când i-am dat-o pe prima, dar nu era să se obosească fata, când tot ce avea de făcut era să încercuiască litere, nu?

Sunt optimistă, nu mă tem că se va găsi un şmecher care să-i sfarme inimioara. Sincer, nici nu-l văd prea bine pe şmecherul care ar încerca, pentru că fata mea e inventivă şi are memorie bună, şi un talent fenomenal de a găsi puncte sensibile… Nu ştiu de ce mi-e mie frică, poate că n-am motive, dar copila asta are prea multă încredere în forţele ei. În clasa a patra nici prin cap nu-mi dadea că aş putea să mă duc la şcoală cu temele nefăcute (”las că mi le scriu în pauză!”), şi să mor dacă pot să-mi dau seama de ce o laudă atâta în văţătoarea, că acasă nu învaţă nimic, nici măcar dacă urlu la ea. Cică e cuminte (acasă e dracu gol), răspunde bine, gândeşte bine… nu pot să înţeleg. Cred ca fata mea are personalitate de mers la şcoală şi personalitate de stat acasă. Acu nici asta nu-i de mirare, că săraca mama nu crede pe nici unul dintre cei care-i spun cât pot eu să vorbesc, încă are impresia că-s un copil taciturn şi retras.

Una peste alta, cum spuneam, fetiţa mea ma sperie. Are prea mult tupeu, şi e prea conştientă de ce-i poate capul. Nu face absolut nici un efort sa se împrietenească cu cineva, deşi n-are absolut nimic de comentat daca fac alţii acest efort (un băieţel a sunat-o săracu’ la interfon luni de zile să iasa afară şi asta habar n-avea cum îl cheamă - n-o interesa problema). Se joaca pe calculator, cu păpuşile, face probleme sau citeşte enciclopedii cu exact aceeaşi plăcere. Mă enervează, mai ales pentru că nu ştiu ce să fac ca s-o îndrum pe un anumit drum, şi mă enervează şi faptul că ştiu că n-are sens să mă stresez: oricum n-ar face ce spun eu, numai de-a naibii. Fix ca mă-sa. Mă enervează că ştiu exact ce-i în capul ei (aşa cum şi ea ştie ce-i în capul meu) şi mă simt exact ca şi cum aş încerca să fac pe şmechera şi pe mama cu mine însămi. Şi mă enervează chestia asta de mor.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

Încă visez (II) - Guest post

*continuare*

La început îi fu teamă să se întoarcă, să-şi îmbete ochii cu imaginea lui, ca într-un vis în care ţi-e teamă să nu faci un pas greşit care să spulbere iluzia. Însă, de dragul lui, îşi luă inimă în dinţi.

-Cătălin, în sfârşit!

Şi nu îşi mai putu stăpâni lacrimile. Îi sări în braţe şi îl strânse tare, ca şi cum ar fi avut o încercare nebună de a-l integra propriului ei trup. Deşi vroia să îl privească, să facă şi altceva, nu putea. Se rezumă doar la a-l ţine strâns. Şi a plânge cum nu o mai făcuse până acum. Lumea trecea, se uita la ei, dar lor nu le păsa. Nimic nu mai conta în acele momente, căci perna pe care amândoi o strângeau în braţe seara a luat în sfârşit chipul dorit.

-Linişteşte-te, sunt aici acum. A trecut, gata. Nu-mi place să te văd plângâng.

Nu ştia ce să mai spună pentru a o linişti. Aşa că o trase puţin, se uită fugitiv în ochii ei şi o sărută. Cuvintele lui s-au destrămat, lacrimile ei s-au oprit. Şi timpul parcă s-a oprit. Sau cel puţin ceasul ticăia doar când buzele lor se depărtau.

-Mai bine-o luăm din loc. Până la urmă, nu avem aşa mult timp la dispoziţie şi cred că amândoi vrem să profităm la maxim de el.

Ea încă nu era în stare să îi răspundă, aşa că încuviinţă din cap.

-Bleguţa mea, promite-mi că nu vei mai plânge vreodată! Nici măcar de fericire!

Lăsă privirea în jos şi din nou încuviinţă doar prin gestică. Nu aşa ar fi vrut să reacţioneze la prima întâlnire, dar pur şi simplu sentimentele îi scăpaseră de sub control. O luă de mână şi porniră la drum. Nu ştiau încă încotro, erau multe lucruri pe care vroia să i le arate. Nu ştia cu ce să înceapă, cu ce să termine.

-Suntem pe strada numită Parfumul teilor pentru că toţi copacii din zonă sunt tei. Să vezi ce frumos e vara, mirosul ăla care parcă te îmbată… şi se opri. Privirea lui o intimida oarecum. Nu ştia ce e în spatele acelei priviri, iar asta o neliniştea oarecum.

-S-a întâmplat ceva?

-De ce trebuia să se întâmple ceva? Te privesc şi eu în sfârşit şi nu mă mai satur. De câte ori mi te-am închipuit, de câte ori te-am visat, niciodată nu am crezut că realitatea poate să bată visul.

Iar ea roşi.

-Uite, chiar şi partea asta mi-am închipuit-o, dar niciodată atât de frumoasă.

Iar din vorbă în vorbă, din glumă în glumă, din sărut în sărut, timpul trecea. După ceva mers, ea îl opri.

-Aici stau eu. Având în vedere că ai mei sunt plecaţi weekendul ăsta, ce spui să pleci înapoi cu trenul de 5:00 în locul celui de 20:00?

-Nu mă aşteptam la o aşa propunere.. dar bineînţeles că mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, nici nu se pune problema. Eşti sigură că asta vrei?

-Dacă nu eram sigură, îţi mai propuneam?

-Nu, cred că nu… şi o sărută entuziasmat la gândul că, pentru o noapte, va fi a lui.

Nici măcar în vise nu sperase la aşa ceva. Era parcă trăia un vis pe care nici măcar nu îndrăznise să îl viseze. Până acum. Odată intraţi înăuntru, părea că s-au izolat de restul lumii. De parcă între pereţii acelei case era un univers diferit, universul LOR. Sărutări pasionale, şoapte la ureche, mângâieri tandre şi priviri adânci. De asta au avut parte la început.

A voastră CrissA

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Idolul tău

Constat că e la modă întrebarea „cine-i idolul tau?”. Ce tâmpenie! De ce ar trebui neapărat să ai un idol? Nu se poate să-ti placa o persoană pentru o trăsătură de caracter şi în acelaşi timp să-i vezi şi defectele? Şi nu-i normal că dacă-i vezi defectele să nu mai poţi numi acea persoană „idol”? Exact ca „ce carte preferi” (shit, da’ ce, am citit trei bucaţi şi pot să-ţi spun sigur că asta e preferata mea?), „ce muzică asculţi?” (cât de încuiat trebuie să fii ca să asculţi un singur gen de muzică sau mai rău, o singură formaţie, pardon, „trupă”, că aşa se spune acum?), sau “îţi place arta?” (îmi place, da’ s-ar putea ca ceea ce consideră alţii artă eu să consider timp pierdut, nu?).

Revenind la „idoli”, sunt surprinsă (deşi poate n-ar trebui) să văd că puştimea care pune întrebarea habar n-are de sensul cuvântului. Să presupunem aşa: una bucată bambinuţă de 15 ani declară că „idoala” ei e Nelly Furtado. Buuuun. De ce? Păi e frumoasă. Aşa, şi? Şi cântă bine. Sigur? Sigur, ei îi place la nemurire. Ce cântă? Cântece. Aha, înţeleg. În afară de asta, ce mai face “idoala”? Păi, e frumoasă. Aha. Chiar n-a facut altceva? Aaa, cum să nu, da’ nu ştie fătuca aia care-o idolatrizează ce anume, nu le poate şti pe toate, nu? Nimeni n-are pretenţia că ar trebui să le ştie pe toate, dar de aici şi până la a şti despre “idol” exact atât cât ştiu eu, adică una care a auzit de tanti asta acu’ trei luni din caietul de amintiri al fiică-si, e drum lung. Asta în contradicţie cu alţi puşti care au câte un idol despre care ştiu şi ce-a mâncat la petrecerea de 12 ani (a nu se înţelege că p-ăia îi apreciez).

În lumea mea nu există idoli. Există oameni pe care îi apreciez pentru ceva, fără să le neg părţile proaste. Edith Piaf, Jim Morrison, Janis Joplin, John Lennon, Jimmy Hendrix, toţi au fost deschizători de drumuri şi în felul lor au schimbat lumea, dar nu cred că erau nişte oameni cu care să te înţelegi prea uşor, ba chiar cred că i-aş fi ocolit dacă aş fi avut ocazia să-i cunosc (după ce probabil le-aş fi mulţumit şi le-aş fi pupat mâna). Einstein, Marie Curie, Mendeleev, Leonardo - niste genii care chiar au schimbat faţa pământului şi mi-am dorit, copilă fiind, să le calc pe urme, dar nici o secundă nu m-am gândit să fiu exact ca ei. Michelangelo şi Mozart îmi înfrumuseţează şi acum zilele proaste, dar nu mi-a dat vreodată prin cap că toţi ceilalţi artişti sunt egali cu zero. Concepţia mea despre „idol” e că acesta e o persoană pe care o adori şi când te faci mare vrei să fii exact la fel ca ea, prin urmare n-am avut aşa ceva; nu de alta, dar îmi cunosc lungul nasului.

Nu mi se pare greşit să ai „role models”, dar cred că e de-a dreptul periculos să te opreşti la o singură persoană. E normal să vrei să fii un fotbalist la fel de bun ca Mutu (zic şi io), dar ar fi chiar culmea prostiei să-ţi doresti să vorbesti ca el sau mai rău, să te porţi ca el (văd că în ultima vreme a învăţat să-şi ţină gura închisă). E normal să vrei să-şi amintească omenirea de tine ca de Morrison, care a spart orice tipar în materie de muzică, dar să recunoaştem: omul a fost un loser.

Ar mai fi o idee: să-ţi alegi ca obiect al adoraţiei un personaj. Unul imaginar, evident. Ăsta îl poate aduce aproape de perfecţiune. Cum ar fi Superman: e frumos, e deştept, e puternic, e bun, ajută pe toata lumea… nu cântă el prea frumos, dar ce mai contează? Singura problemă ar apărea când creşti puţin, adică ar trebui să-ţi dai seama, undeva între 6 şi 15 ani, că totuşi aşa ceva nu există, ca să nu-ţi vină ideea să zbori de pe balcon echipat cu faţa de masă. Nu că ar fi o pierdere prea mare pentru umanitate daca ai asemenea idei la 18 ani…

A voastră Adriana

 Loading ...