Vreau la discotecă!

N-am cerut voie niciodată să mă duc la discotecă. În Braşov nici nu mi-a trecut prin cap să mă duc - n-aveam cu cine, n-aveam unde, n-aveam de ce. La bunica, unde mi-am petrecut vacanţele de vară, trebuia să mă trimită aproape cu forţa la discotecă (cu foarte multă indulgenţă puteai s-o declari totusi discotecă). În timpul facultăţii mă mai târau colegele de cameră, până când am dat de zăoan şi de atunci am pus cruce discotecilor. Dar trebuie să recunosc că am auzit nişte texte de agăţat prin zonele alea… material de râs pentru treizeci de ani.

Trebuie să-mi amintesc să-i cer lui tata o bere că am fost o fiică atât de bună, atât de uşor de supravegheat. La cât era de paranoic, îmi imaginez cum ar fi fost să-l fac să mă aştepte la ieşirea dintr-o discotecă, printre puţoi de 13 ani, cefoşi si fătuci îmbrăcate cu materialul dintr-o batistă, că sunt sigură că n-ar fi stat cuminte acasă până la ora la care declaram sosirea. Doamne fereşte, tata a facut box de performanţă, poate nu-i placea cum se uită la el vreun ţăcan, poate scăpa cineva vreun comentariu apropo de beşinosii bătrani care stau la ieşirea din discotecă să agaţe puştoaice… îi aveam pe conştiinţă! Dacă stau să mă gândesc, cred că nici nu m-ar fi lăsat să mă duc. Atâta pagubă, nu cred c-aş fi adormit plângând.

Prima dată când am fost într-o discotecă civilizată am fost şocată. Aveau ăia nişte preţuri la suc (încă nu ştiam ce bună-i berea) şi nişte sucuri exotice de-ţi stătea mintea în loc. Aşa că, eu fiind o dansatoare înnăscută, mi-am luat o cafea (”irish”, ce ştiţi voi!) şi am tras de ea trei ore până s-au milostivit fetele să mă lase acasă. Mă durea capul şi nu mai vedeam decât lumina aia care scoate chiloţii prin pantaloni, stomacul îmi pulsa din cauza başilor (or something) şi eram complet derutată. Ştiam unde sunt, ştiam unde trebuie să ajung, dar nu ştiam în ce direcţie trebuie s-o iau. Aşa că m-am pus în fund pe bordură şi am aşteptat să-mi treacă zăpăceala (nu era de la cafea, “irish” era doar de fantezie, nu găseai nici un mililitru de alcool la un kil de zamă de-aia), m-am descălţat, că mă potcoviseră fetele cu nişte toace şi mă dureau degetele, şi pe cand începusem eu să mă relaxez au început să vină taximetriştii: “domnisoară, vă e rau?”, “ştiţi unde locuiţi?”, “să vă duc acasă?”… M-am uitat urât la ei, jignită, presupun că mi se întinseseră şi vopselele pe moacă, doar mă frecasem la ochi să scap de “black light”, şi le-am spus cât de politicos şi ferm am putut că merg pe jos. Nu m-au crezut, aşa încât m-am simţit obligată s-o iau din loc, desculţă şi cu toacele ţinute strategic în ambele mâini, just in case. M-au lăsat în pace când au văzut că merg drept, mai ales că văzusem drumul şi începusem să mă prind în ce direcţie s-o iau, deci mergeam din ce în ce mai sigur.

Nici în ziua de azi nu suport muzica dată tare, luminile puternice şi înghesuiala. Nu pot să-mi dau seama ce rost are să te duci într-un loc în care trebuie să urli cât te ţin puterile ca să te înţelegi cu vecinul, nu poţi să bei liniştit o bere că-ţi dă peste coate unul mai zbânţuit, muzica e absolut idioată, şi dacă vrei neapărat să te dai în spectacol cu talentele tale de dansator n-ai nici o şansă, pentru că nu te poţi mişca decât pe verticală. Da’ mă rog, unora le place… nu ştiu ce m-oi face când o veni fiică-mea să se ceară la discotecă. Presupun că o s-o las, să vada singură că nu-i nici o scofală. Ar trebui să încep de pe acum să mă gândesc ce-o să-i spun când mă va vedea aşteptând-o la ieşire.

A voastră Adriana

 Loading ...

Cealaltă

Până acum caţiva ani aveam o relatie în care credeam că sunt totul. Când eram la masa cu familia mea sau a lui el tot timpul se ridica să vorbească la telefon , mai primea căte un sms care îl ignora pe moment, până am realizat că nu sunt singura în viaţa lui. Mai există şi o „cealaltă”.

În fine , totul s-a terminat, dar ce vreau să spun e că fiecare bărbat, indiferent că în momentul în care-l cunoşti este singur sau spune că „eşti singura femeie din viaţa lui”, nu-i adevarat mai există şi încă o fată. Pe fata resptectivă o vede iubirea lui, lângă care îşi putea îndeplini visele, cu care-şi poate întemeia o familie sau singura femeie din viaţa lui, pe care nimeni nu o cunoaşte. Dar există. Cel puţin aşa sunt toţi pe care i-am cunoscut eu.

Eu nu am mai avut cine ştie ce relaţii de mult timp, doar cu săptămâna, în cel mai bun caz. Decât să fiu iubita proastă care iartă de fiecare data când iubitul pleacă la alta pentru că ne-am certat puţin sau eu am treabă şi nu am timp să ies cu el, mai bine îi las pe ei să mă caute, iar când am nevoie de companie dau un simplu mesaj şi el apare …

Acum am ajuns să fiu pentru mulţi care mă cunosc cealaltă. Femeia pe care o poţi suna oricând, iese oricând la o cafea, ascultă, e cea mai bună prietenă, dă sfaturi, înţelege, tot timpul aranjată, parfumată, mereu cu zâmbetul pe buze, cu prietenele prin oraş, fără nicio relaţie, fără nicio problemă şi mai ales că niciodată nu am nimic de reproşat indiferent de cât timp nu m-a mai sunat … perfectă!

În genul ăsta de relaţie sunt cu fostul meu iubit, cel care cândva mă minţea cu neruşinare, care nu a ştiut să mă aprecieze şi m-a înşelat cât a putut de mult. Dar acum sunt cealaltă în viaţa lui. Care ştie să îl refuze când ea e la cosmetică sau pur şi simplu nu are chef de el, care îi spune exact ce vrea să audă, care-l minte exact ceea ce el îşi doreşte. Mă vrea înapoi… dar pentru ce ? El m-a făcut să fiu aşa!

Cel care m-a ajutat cel mai mult să înteleg unele lucruri a fost un bun prieten de-al meu, mai mare ca mine, care iniţial se dădea la mine, dar până la urma a ajuns să îmi fie ca un tată - genul de om care te ajută să-ţi schimbi modul de gândire, care-ţi bagă minţiile în cap şi îţi deschide ochii. Asta a făcut el pentru mine. Mi-a spus că „decât să sufăr eu după unu’, mai bine plâng mai mulţi după mine”.

Nu sunt o femeie uşoară. Doar că îmi place să mă joc. Mi-am dat seama că eu sunt mai importantă decât sentimentele pe care le am faţă de cineva. Şi până la urmă ce rezolvi să-ţi pui sufletul pe tavă ? Să fii luată de proastă?

Apropo de asta! Însemnarea mea despre Prima iubire asta a fost şi încă mai este… o autodistrugere. Păcat, poate şi ei au fost pentru mine ceilalţi, aşa cum sunt şi eu pentru mulţi … cealaltă … pentru unii de neatins, iar alţii se bucură că îmi sunt simplii amici şi nimic mai mult.

Cum…

…să mă obişnuiesc cu faptul că trecutul nu are loc în viitor? Sună absurd, deşi nu cred că e. Vi s-a mai întamplat şi vouă ceea ce încerc eu să descriu aici sau, dacă nu vi s-a întâmplat vi se va întâmpla chiar dacă conjuncturile vă fac să realizaţi această schimbare uriaşă mai mult… sau deseori mai puţin.

De prea mult timp trăiesc într-un fel anume ca să nu pot să spun că îmi este frică să trăiesc altfel. Mă mângâie un singur gând şi anume “este firesc să îmi fie frică de necunoscut”. Nu îmi aduc aminte de ce-am simţit atunci, dar ţin minte că mi s-a povestit că am făcut primii paşi în parcul mare din Satu-Mare. Am văzut o fântână arteziană şi m-am pornit spre ea.
Atunci probabil încă nu realizam ce înseamnă primul pas în viaţă şi nu ştiam câţi paşi grei viaţa mă va mai determina să fac.

Cândva am fost şi la grădiniţă, am terminat o etapă şi am început o alta care s-a numit “şcoală”. Probabil că pe vremea aia acel pas a fost la fel de important pentru mine, la fel de greu şi de necunoscut doar că… din prezent privind trecutul toate astea par nişte mişcări minore. De ceva ani am terminat generala şi am simţit că am realizat ceva, apoi am ajuns la cea de-a 2-a graniţă şi anume şcoala în Germania care în majoritatea cazurilor ia sfârşit după clasa a 10-a.

De fiecare dată am simţit că trebuie să lupt, trebuie să reuşesc pentru că un om fără şcoală este ca o floare fără petale, trist şi nesemnificativ. De fiecare dată când o etapă a luat sfârşit şi am simţit că am realizat ceva, o altă etapă a început, etapă care parcă era şi mai importantă. Acum sunt pe cale de a termina o altă etapă şi parcă niciodată n-a fost aşa de greu, aşa de serios şi de important. Şcoala în curând va lua sfârşit şi cuvintele se termină. Simt un gol înfiorător, chiar înfricoşător. Ce se va întampla mai apoi? Nu ştiu.

Ani grei văd atunci cănd privesc în urma mea, matematici, limbi străine, chimii şi biologii, istorii, geografii şi politici.. şi toate pentru ce? Mă simt la fel de incultă ca înainte şi dacă cineva ar fi să mă intrebe “de ce oare?”… aş spune doar: “Pentru că nu am un scop în viaţă”. Acum simt că vor mai urma multe etape în viaţa mea şi că fiecare dintre ele va reuşi să trezească această stare de nesiguranţă. De fiecare dată voi simţi tot mai mult că trebuie să reuşesc şi cu fiecare nivel paşii vor deveni din ce în ce mai grei.

Şi totuşi… se spune că şcoala este singurul pas la care dacă te împiedici nu ai cum să-l recuperezi, muncile şi meseriile, facultăţile şi mii de alte căi de viitor sunt posibile… dar bacul… îl face fiecare doar o dată şi acum simt că va fi ca o ştampilă pe fruntea mea după care o lume întreaga mă va cataloga.

Ştiu sigur ce-am promis, pe ici şi colo la unu şi la altu, că oricât de greu o da să fie, n-am să mut un pas înapoi ci mereu doar înainte! Îmi doresc cu adevărat să pot să ţin aceste promisiuni.

A voastră Mihaela

 Loading ...

Din studenţie

Când am intrat la facultate şi m-am dus în alt oraş am fost entuziasmată. Eram “de capul meu”, nu mă lua nimeni la bani mărunţi (”unde-ai fost până la ora asta, că-i întuneric afară de juma’ de oră!”, “cu cine te duci? ce-i mă-sa? ce-i tac-su? învaţă bine?” etc), nu-mi lăsa nimeni de lucru (”să cureţi cartofi, să întinzi hainele, să duci gunoiul şi să aspiri”), nu mă întreba nimeni ce teme am, dacă am învăţat… rai, nu altceva. Eram în al nouălea cer, plecam şi veneam când voiam, cu cine voiam, unde voiam, şi nu-mi imaginam că poate exista o viaţă mai bună. Stăteam în chirie la un fel de unchi cu o prietenă de familie şi nu-mi doream nimic mai mult.

La un moment dat respectivul unchi a declarat că vinde apartamentul, aşa că vâju cu fetele în camin. Bine, s-a dovedit până la urmă că problema lui era că nu mai avea unde să-şi aducă mândrele, dar asta e deja irelevant, important e că a fost musai să plecăm cu căţel, cu purcel în cămin. N-aş putea spune că m-a supărat chestia asta, dar nici pe departe nu mi-aş fi imaginat că abia atunci începe sa fie cu adevarat frumos şi că prietenii din perioada aia vor fi cei mai buni din lume ;).
Îmi plăcea în complex, aveam permanent senzaţia că sunt în tabără la mare. Adoram mirosul de săpun şi şampon care domnea pe holuri, şlapii târşiţi în drum spre cameră, gălăgia din oficiu, cetele de fete oprite la o bârfă pe hol; dormeam ca un lemn, îmi ţineam hainele în valiză (ultima venită, deci n-aveam dulap) şi încercam din toate puterile să socializez şi eu cu lumea (timidă şi sălbatică, deh).

Apoi au început parţialele, şi s-au umplut sălile de lectură de n-aveai loc să arunci un creion şi, de altfel, să te ferească Dumnezeu să scapi unul pe jos - ce priviri îţi împuşcau medicinistele…
Aşa că, având în vedere faptul că eu vorbesc singură (mai precis înjur) şi am tendinţa să-mi împrăştii cursurile peste tot când învăţ, trebuia să mă duc la sala aia de lectură doar noaptea, mai precis după 12-1.

Într-o noapte mă hotărăsc eu că ar fi cazul să nu mai frec menta şi să pun mâna pe carte, îmi fac un kil de cafea, îmi strâng şatra şi mă duc să mă apuc de toceală. Dezamăgire (şi nu prea, că nu pot să spun că dădea pe-afară cheful de învăţat din mine): mai erau vreo trei gagici în sală, şi printre ele şi o colegă de-a mea. Citesc eu pe mutra ei chef de învăţat ca al meu, o întreb politicos dacă nu vrea o cafea, ea vrea, îi umplu stacana şi ieşim pe hol, că nu se poate cafea fără ţigară. Pe hol ne-am apucat de povestit, de amintiri din liceu, de foşti colegi, de actuali colegi… ne şi găsisem, naiba ştie cum, campioanele căminului la bătut din gură, scorpii cinice şi fără respect. Când am văzut noi că s-a golit sala, ne-am dus să ne apucăm de lucru, doar aveam examen la chimie analitică, dar ne-am prins repede că în condiţiile alea nu se poate învăţa: se terminase litrul de cafea, şi nu mai aveam nici ţigări.
Eu mă duc să mai fac un litru, ea se duce să ia ţigări. Acu, dacă aveam provizii, trebuia să le şi utilizăm, aşa că ne-am aprins ţigările şi ne-am umplut cănile şi ne-am apucat cu drag şi spor de… bârfe, că doar nu era să ne apucăm de învăţat.
Pe la 4, ajungem la concluzia că n-are nici un sens să ne mai obosim, oricum nu ne mai intra nimic în dovleac, ce-o fi, o fi, şi că ar fi mai bine să ne ducem la culcuş, măcar să ne trezim la timp. Eu, huhurez de felul meu, declar că mai rămân, poate-poate se prinde ceva de mine, ea se duce în camera ei. Sigur că nu s-a prins nimic, aşa că până la urmă mă duc şi eu spre cameră, şi mă opresc la uşă lovită drept în cap de-o revelaţie: dacă io mă culc la 5, cine naiba se mai trezeşte la 7? Nimic de făcut, decât să mă întorc în sala de lectură şi să aştept să treacă vremea, mai fac o fiţuică, mai pun un curs în ordine…
Pe când munceam eu mai cu spor, aud că se deschide uşa. Mă întorc şi-mi văd colega în prag, cu nişte ochi cât cepele, injectaţi şi roşii
- Să-ţi f#ţi cafeaua!… Mai ai? Mere dracu la examen!

Aşa mi-am cunoscut cea mai bună prietenă. De altfel, în cămin mi s-au întâmplat cele mai bune lucruri din viaţa mea, aşa că, fraţilor, dacă mergeţi la facultate, faceţi un efort şi staţi in cămin, ca sa nu treacă studenţia pe lângă voi.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...