Viaţă aruncată la gunoi

Există oameni care n-au curaj să-şi ia viaţa în mână şi să şi-o trăiască aşa cum vor. Există oameni educaţi după nişte idei înţelese greşit, oameni care, până la urmă, trăiesc degeaba.

O doamnă, acum are cincizeci şi ceva de ani, ascunde în inimă un ocean de iubire. Iubeşte copiii (pentru ea nici un copil nu-i destul de răsfăţat), animalele, florile… Viaţa ei înseamnă să se dedice cuiva. N-a fost căsătorită niciodată, poate pentru că divorţul mamei a marcat-o destul de mult, poate pentru că a vrut să aibă grjiă de “mămica”, veşnic bolnavă, mai mult sau mai puţin imaginar, şi de frăţior (care are şi el cincizeci de ani, nevastă, copil). Acum “mămica” a murit, trecuse de 80 de ani, şi viaţa acestei femei este pur şi simplu goală. Nu îşi poate reveni, nu se poate întoarce în apartamentul pe care îl împărţea cu “mămica”, nu poate merge pe stradă pentru că plânge la fiecare zece minute…

Cred că e normal să te aştepţi ca fiica ta să te iubească şi să te îngrijească atunci când te ajunge vârsta şi boala. Cred că e normal să-ţi iubeşti mama şi să apreciezi sacrificiile pe care le-a făcut crescându-te singură. Dar mi se pare aberant ca o mamă să-şi oblige practic copiii să renunţe la viaţă, să le amintească zilnic de chinurile prin care a trecut la naştere sau mai târziu ca să-i crească, să ceară indirect cuiva să se ocupe numai şi numai de persoana ei. Pentru că asta a făcut “mămica“, un şantaj sentimental fără ruşine, cu un egoism dus până în pânzele albe i-a refuzat fiicei ei orice bucurie. Ar fi putut avea acum copii şi chiar nepoţi care să-i fie alături, s-o sprijine când şi-a pierdut mama, şi iubindu-şi familia , familia ei, să treacă peste momentul ăsta. Aşa… practic şi-a pierdut motivul pentru care trăia. Şi la vârsta ei e destul de târziu să găsească un alt motiv, mai ales că n-a fost niciodată o femeie puternică (dacă era, n-ar fi ajuns în situaţia asta), şi, în plus, era obişnuită să hotărască “mămica” şi pentru ea.

Aşa că, dragelor, băgaţi la cap povestea asta. Iubiţi-vă copiii, dar nu-i sufocaţi cu dragostea voastră. Învăţaţi-i să vă iubească, dar lăsaţi-i să plece când le vine timpul, iar dacă nu pleacă, daţi-le câte un şut în fund, pentru un pas înainte. Creşteţi-i puternici şi independenţi.

A voastră Adriana

 Loading ...

Sora perfectă

Sa presupunem că ai 18 ani, nişte părinti care vor să crească o doamnă adevărată şi o soră mai mare, pe care au reuşit s-o educe cum au vrut. Să mai presupunem că ideea de „doamna” nu ţi se potriveşte. Nu-ţi plac fustele, cerceii te deranjează, uiţi să te piepteni de trei ori pe zi, îţi rupi gâtul când încerci să te sui pe tocuri, adormi la opera şi nu ştii niciodată când e ziua mătuşii. În schimb îţi place berea, ai început să fumezi (prost obicei!), stai pe scaun cu genunchii la gură, asculţi rock sau hip-hop, mănânci cu mana şi te înţelegi mai bine cu băieţii decât cu fetele.

Să mai presupunem că sora cea mare, bine-intenţionată, evident, are obiceiul să anunte acasă, de preferinţă în timpul mesei, că te-a vazut sprijinind blocul cu un băiat. Sau că a aflat de la un coleg care sta vis-a-vis de liceul tau că în ora de chimie erai la o ţigară cu o “gaşcă de nespălaţi”. Ea face toate astea spre binele tău, ca să-ţi arate cum te văd alţii, ca să înveţi din greşelile tale şi să nu le mai repeţi, sperând că încet-încet, te vei da pe brazdă şi îţi vei da seama că singurul mod de a fi fericită în viaţa e să găseşti un soţ bun, un „adevărat domn”, care să nu uite să aducă flori şi bomboane, să tragă scaunul la restaurant, şi să nu râgâie ca un porc.

Evident, un astfel de domn nu poate fi atras de un „băieţoi” ca tine, care are păreri personale categorice şi nu se sfieşte să şi le exprime, aşa că trebuie neapărat să înveţi să te porţi.

Să mai presupunem că fiecare prieten pe care l-ai avut s-a lovit iremediabil de ideile familiei tale şi a dat bir cu fugiţii, aşa că ai preferat să nu-i mai prezinţi nimănui. Părinţii şi sora cred că ai început să realizezi că ei au dreptate şi sunt fericiţi.

Şi să mai presupunem că se organizează un chef, undeva la munte, la cabana părinţilor unui coleg. De dragul discuţiei, o să presupunem şi că acest coleg e prietenul tău actual.

Ai, ca urmare, o problemă: cum faci să te duci la chef? Poţi băga mâna în foc că dacă întrebi, răspunsul va fi un „nu” categoric, indignat şi dezamăgit. Să zicem că spui doar jumătate de adevăr şi declari escapada „excursie tematică cu clasa”. „Pe urmele lui Calistrat Hogaş” sau orice alt nume îţi vine în cap. Ooo, dacă e vorba de un scriitor, desigur, ai voie!

Te duci, te distrezi un week-end. Dar marţi unul dintre colegi povesteşte unei vecine, care povesteşte vărului, care-i spune prietenei, care e colegă cu colegu’ surorii. Sora cea bine-intenţionată te anunţă că a aflat pozna, dar de dragul părinţilor nu va spune nimic, ar suferi săracii prea mult dacă ar afla cât de amarnic au eşuat în educaţia pe care ţi-au dat-o. Desigur, asta n-are nimic de-a face cu faptul că ei nu-i place să facă piaţa, să ducă gunoiul, să spele vasele, să calce hainele… tu le vei face, din recunoştinţă.

Dar pentru că nu eşti o doamnă, te gândeşti la răzbunare. În definitiv, sora aia are cam multe antene, şi află cam multe treburi. Cel mai bine ar fi dacă ai putea face în aşa fel încât să n-o mai creadă nimeni. Să-i creezi o imagine de bârfitoare prefăcută. Pardon, să deschizi ochii părinţilor asupra adevăratului ei caracter.

Complici se găsesc: colega de bancă poate suna la 10 jumate seara s-o cheme la discotecă. „da, fată, la aia la care am mers după examen, când i-ai spus lu’ maică-ta că te duci la bibliotecă! cum? Mă scuzaţi, doamna X, eu credeam că vorbesc cu fiica dumneavoastră!… Adică am greşit numărul, pardon!”. Băiatul cu care mergi la meditaţii poate sună şi el: „i-a venit ciclul până la urmă? mi-ai dat nişte emoţii!… ah, îmi cer scuze, domnu’, am greşit numărul!” Şi să mai presupunem că apar în camera ei, nu prea des ca să nu bată la ochi, CD-uri cu Paraziţii. Că mama găseşte un prezervativ în buzunarul hainei cu care a fost la examen. Că tata vede că a lăsat calculatorul deschis şi când să-l stingă apare profilul ei de Hi5, cu descrieri şi mesaje dubioase. Ca semn de carte la una dintre cărţile ei e prospectul unui test de sarcină. Că sună colegii s-o întrebe dacă-i bolnavă, că n-au mai văzut-o de mult pe la facultate. Că…

Important e să nu te dai bătută. Nu eşti o doamnă, eşti o fată deşteaptă, hotărâtă şi cu imaginaţie. Chiar dacă nu vei reuşi s-o discreditezi, merită să încerci: e distractiv!

A voastră Adriana

 Loading ...

Planificare

Cândva pe parcursul vieţii mi-am pierdut abilitatea de a-mi face planuri. Acum doar schiţez ceva, un gând, şi aştept să treacă vremea ca s-o pot dezvolta la faza de “plan”. Ciudat e faptul că de cele mai multe ori, până să apuc eu să mă gândesc că ar fi cazul să merg mai departe cu schiţa aia, mă trezesc că nu mai am nevoie de nici un plan. Că e un fapt împlinit, ca printr-un miracol. Sunt mulţumită cu starea actuală, de fapt chiar îmi convine că nu mai e nevoie să-mi bat capul cu metodele necesare pentru aducerea planului la faza de “realitate”, dar parcă pe undeva îmi lipseşte emoţia si nesiguranţa din adolescenţă, plăcerea de a plănui în cel mai mic amănunt un lucru.

Pentru că sunt sigură că doar în adolescenţă ai curajul să-ţi planifici viaţa aşa cum ai planifica o ieşire la biliard, pe măsura ce te maturizezi şi îţi dezvolţi capacitatea de a face compromisuri pierzi tot acel curaj. Nu cred că există vreun individ de 30 de ani cu toate rotiţele prezente şi la locul lor care să-şi poată permite să spună, sigur pe el, ”în maxim trei ani mă însor şi fac un copil!”, “la vară încep să-mi construiesc o casă” etc, fără strângeri de inimă sau întrebări “şi dacă intervine ceva?”, pe când unuia de 20 de ani nici prin cap nu-i trece că ar putea exista ceva care să-i strice planurile.

Nu e magnifică încrederea cu care se aruncă aceşti copii în viaţă? Curajul nebunesc de a începe ceva nou şi necunoscut? Nu e ciudat că peste ani aceiaşi “supermeni” care acum pleacă la facultate într-un oraş necunoscut fericiţi că “scapă de părinţi” şi fără nici o urmă de îngrijorare vor face ca trenu’ dacă le întârzie copiii de la şcoală un sfert de oră? Că se duc la un examen de care depinde - în ultimă instanţă - viaţa lor viitoare, fără cea mai vagă emoţie, dar un coş pe nas e o tragedie şi un telefon închis e un capăt de lume?

La 17 ani crezi că ştii tot ce trebuie să ştii despre viaţă şi eşti ferm convins la atunci când vei avea copii nu vei face greşelile pe care le-au făcut părinţii tăi. La 30, când ai sau vrei să ai copii, faci ceea ce ţi se părea “greşeală” intenţionat, în speranţa că educând copilul aşa cum ai fost tu educat vei reuşi să-l creşti ca să-ţi semene – pentru că abia atunci poţi fi suficient de detaşat de sentimente ca să realizezi că “greşelile” sunt o parte importantă din ceea ce eşti şi din educaţia ta. Şi de multe ori înţelegi prea târziu zicala aia cu “tot răul spre bine”.

A voastră Adriana

 Loading ...

Iniţialele dragostei

Mai întâi vă rog să ascultaţi cuvintele acestei melodii:

Se spune că iubeşti cu adevărat o singură dată-n viaţă. Ei, aş! Ar fi înfiorator de dureros dac-ar fi aşa. Ce-nseamnă “cu-adevăratul” ăsta? De ce nu pot să iubesc 10 bărbaţi? Uite c-am putut! Şi pe câţiva deodată! Platonic, neplatonic, ce mai contează? În final rămâne sertarul cu amintiri, de dragoste, că ai iubit şi că totul a fost reciproc, că n-ai stat să te mai gândeşti la prejudecăţile, morala şi invidia altora şi ai făcut aşa cum te-a dus pe tine capul şi că nu regreţi nimic. Pentru c-a fost ceva ce ai trăit la intensitate maximă, cu fiecare celulă a ta şi care ţi-a adus atâta satisfacţie încât, atunci când te uiţi în urmă, ai impresia că ai trăit poveşti, nu realitatea. I-am iubit pe L, pe B, pe G, pe doi de C, pe M, pe W si pe S (cu W a fost doar o iubire flamboiantă, de la distanţa, o iubire neconsumată cum s-ar spune… dar ce iubire!). Însă nu vorbesc acum despre asta. Cu L şi B au fost relaţii plăcute, iubiri “mari”, dar platonice. Cu G o iubire specială, din aia care te face să tremuri la ani distanţa… cu unul din C şi M cele mai tandre, dulci şi intense iubiri. Cu celălalt C, scurt şi nebunesc. Iar cu S prea puţin, prea târziu…

Tu te uiţi la ele şi nu vezi decât nişte iniţiale. Banale, ca oricare altele. Eu văd călătorii, zile şi nopti de reguli încălcate, de aşteptări, flirturi, telefoane, întâlniri, aeroporturi şi hoteluri.Nu mă aştept să fiu înţeleasă de cei care-au trăit iubiri cuminţi, cu întâlniri prin parc, trandafiri şi declaraţii siropoase. Dar măcar nu judecaţi ce nu înţelegeţi, că cineva s-a abandonat unor relaţii mai mult sau mai puţin convenţionale. Am avut nevoie să trăiesc nebuneşte ca să fiu fericită. După toate aceste trăiri şi iubiri am ales una singură, sunt femeia unui singur bărbat şi n-aş schimba niciodată asta.

Am iubit mult, dar nu ştiu dacă tot de-atâtea ori am fost şi îndrăgostită. Pentru că dragostea nu înseamnă numai freamătul fluturilor din stomac şi nopţi pierdute. Dragostea se probează în timp. Iar eu vreau să continui să iubesc. Aşa cum respir. Egal şi adanc. Pentru totdeauna.

Voi… cum iubiţi?

A voastră Miruna

 Loading ...

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Îmi amintesc de o oră de dirigenţie de undeva de prin anii ‘90: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

• Rada: „Eu voi fi stewardesa; voi învăţa cinci limbi străine şi voi merge cu avionul. Voi vizita lumea!” (Nu am mai auzit mare lucru de ea, decât că a dispărut în Elveţia unde era baby-sitter)

• Ioana: „Mă fac fotomodel că sunt foarte înaltă!” (A avut o tentativă şi, apoi, după mai multe relaţii ratate a devenit cosmeticiană)

• Nicu: „Mă fac patron - la faza asta era să ne leşine diriginta dat fiind faptul că Lumea Nouă era la început şi patronii rari - şi fac o casă de plăceri şi îmi angajez colegele în ea.” (Lucrează prin lumea mare, râde la fel de mult ca şi în adolescenţă… a chelit)

• Lenuţa voia să fie casnică. (Ieri am auzit că e la Bucureşti, se pregăteşte să devină judecătoare; probail a ajuns cel mai bine dintre toţi)

• Nuţa-Bulinuţa voia să fie „blonda de la drept” însă… n-a fost să fie! Noroc că în timp au apărut particularele şi a reuşit să îşi cumpere o diplomă (după trei ani). S-a măritat cu un grec. E atât de mândră încât inclusiv în anunţul mortuar pentru bunicul ei a menţionat: „…împreună cu soţul ei grec…”. De fapt, nimeni nu ştie cum îl cheamă, întrucât zice mereu asta, “am un soţ grec”!

La începutul anilor 2000, aceeaşi întrebare, altă poziţie la catedră, alţi copii în bănci:

• Linuţa: „Vreau să mă fac atletă şi să devin celebră!” (E studentă la ISE particular)

• Dănuţ vroia să fie militar. A fost refuzat, aşa că o să fie inginer.

• Ionuţ a fost şi el refuzat la Liceul de Poliţie, culmea ironiei, fiindcă era prea deştept! Va fi arhitect şi sunt mândră de asta.

Mulţi voiau să fie culturişti. Era o adevărată obsesie K1.
Sunt curioasă: oare ce vor adolescenţii acum să devină?

A voastră Ligia

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Aşa zic şi eu!

Bravo Adriana! Orice clipă prezentă devine trecută - aşa e şi în cazul iubirilor puerile. Şi eu am tot fost îndrăgostită când eram mică, chiar sufeream, plângeam, mă simţeam cea mai cea dintre toţi. La vârstă de 14-15 ani probleme cu părinţii, neînţelegeri, toată lumea îmi zicea a e doar o perioadă, eu nu şi nu, că la mine e cel mai grav, că la nimeni nu a mai fost aşa. Ba chiar, în generală am avut o dirigintă cu care m-am înţeles extrem de bine, şi cu care mergeam acasă în fiecare seară poentru a îmi povesti din experienţele ei de când era de vârstă mea. Mă regăseam întru totul! Era rebelă, nu ascultă, exact ca şi mie părinţii îi făceau planuri: tatăl ei zicea să dea la Medicină, iar mama ei zicea să dea la Drept. Se certau în fiecare seară fără să o întrebe vreodată unde vrea, iar după BAC a zis: eu vreau Litere. Ceea ce a provocat aproape un preinfarct.

La mine e un pic mai grav: tata vrea să dau la Academie, mama vrea unde în Craiova, numai să nu cheltuie bani cu mine prin alt oraş, dar mai e şi fratele care vrea să dau la Medicină, tot în Craiova, că doar o pupă pe mama în funduleţ în orice minut al vieţii lui. Iar eu, eu vreau Timişoara. Eu vreau limbi străine, comunicare, eu vreau să merg la cel mai bun prieten şi să rămân acolo. M-am îndragostit pur şi simplu de acel loc. Mai exact de râul Bega, de bancuţele de-acolo, de centru, de porumbei, de apa bună de izvor dintr-un loc ascuns doar al meu. Acum sper să nu fie doar vise şi să nu mă dau îndurerată că părinţii nu mă înţeleg.

Am cam deviat un pic de la subiect, dar ceea ce vroiam să evidenţiez este că viaţa nu poate fi frumoasă dacă nu ai probleme de care mai târziu să râzi cu gura până la ureche. Copii mei sunt sigură că vor avea mereu un cuvânt de spus în faţă mea, şi mereu îşi vor spune punctul de vedere. Nu vreau şi mă bucur că nu am fost o retardată ca fratele meu care să asculte întocmai ce zice părintele, să fiu mută, să zic „da ai drepate”, chiar dacă nu îmi convine. De ce să se numească adolescenţă, dacă nu ai probleme, dacă nu rişti să mai faci acele lucruri minore pe ascuns care în vremea aceea par cele mai importante din viaţă.

Em am avut cam 4 prime iubiri, la care visam în fiecare noapte, însă acum mă apucă un râs când îmi aduc aminte de acele clipe. Deşi am doar 17 anişori cred că încep să simt aceleaşi lucru pe care le-ai simţit tu când ai mers în facultate. Nu ştiu cum, dar sper că de data asta să mă dau mare că-ş deşteaptă şi chiar să fie adevărat, nu ceva de care să râd când îmi aduc aminte

A voastră Flori

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Adolescenţa

Timpul nu ne lasă vreme de gândit. Uneori mintea noastră devine gazdă pentru tot felul de idei neprevăzute în codul logicii comune şi astfel ne trezim zburând uşor , purtaţi pe aripi de secunde în locuri inedite , iar când realizăm că nisipul clepsidrei acelor momente s-a scurs de tot , ne dezechilibrăm subit şi topim în păreri de rău ceara minutelor.

De multe ori ne dăm seama cât de mult înseamnă pentru noi ceva , atunci când realizăm că-l putem pierde . Într-un fel , e o tendinţă de-a noastră de a regreta după ….

Cu timpul, toţi ne îndepărtăm uşor de acel ţărâm al inocenţei , în care visele se înfiripă şi aşteaptă să fie îndeplinite peste ani - copilăria , şi mai devreme sau mai târziu , nostalgia amintirilor ne va vizita sufletele. Nu va avea însă câştig de cauză când următoarea treaptă se cheamă ” Adolescenţă ”

Culeasă parcă din basmele cu ”voinici şi viteji” , cu fete frumoase , isteţe , adolescenţa este timpul afirmării propriilor idei ale copilului de ieri , e vremea primelor răspunsuri primite la întrebările chiar în subconştient puse , precum şi a dezvoltării originalităţii. Conflictul între generaţii vine şi el să îndârjească ”spiritul de luptător” al tânărului ce vrea să arate că are întradevăr ceva de spus, neputând sta pasiv şi să accepte doar ceea ce i se impune. Disputele pe teme variate cu toţi cei care nu se pot obişnui cu ideea că timpul a trecut ca o părere , lăsând în spate jucăriile şi acadelele , sunt doar mijoace de la trecere la un statut individual.

Adolescenţa nu se rezumă doar la vârsta socializării aspiraţiilor , a dificultăţilor de adaptae sau a independenţei excesive , devine mult mai mult , devine o stare de spirit care înconjoară cu vraja ei ciudată , care poate înălţa sau coborâ în acelaşi timp fără să lase drept de replică sau care dă tânărului posibilitatea de a-şi defini personalitatea , prin toate încercările inedite la care îl supune.
Neprevăzutul sau chiar riscul ne sunt prieteni în acest joc cu viaţa , în care noi ieşim de cele mai multe ori învingători , unde fiecare vis poate căpăta valenţe metaforice reale, iar orice iluzie este ocazia pentru momentele fermecătoare.
Numai că farmecul aparte al fiecărei clipe nu poate fi descris , ci doar simţit , căci conţine parcă ceva din bucuria încă netrăită a unei clipe anume, pe care ne-o dorim, deosebită şi care poate fi specială, în aşa fel gândurile pot influenţa uneori realitatea.
Aşa e cel puţin în adolescenţă …

A voastră Oana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Puiul meu… (2)

Promiteam aici că voi continua povestea mea. Voi insista asupra trăirilor pe care le-am avut în acele momente; ajunsesem o umbră, mergeam ţinându-mă de pereţi şi-l întrebam în fiecare zi pe Dumnezeu de ce am fost aşa de pedepsită. Noaptea mă trezeam şi mi se părea că plânge un bebeluş lângă mine, de câte ori vedeam pe stradă o mămică cu un copilaş în braţe mă opream şi-i admiram, plângând în acelaşi timp. Timpul a trecut, singurătatea mea s-a accentuat, mai ales după divorţ. Singura alinare rămăsese profesia mea şi nu-mi rămânea altceva de făcut decât să iubesc şi alint copii altora. Am pus la un moment dat problema dacă nu ar fi mai bine să infiez un copil, dar viaţa mi-a mai dat o şansă. Am întâlnit un om deosebit, care s-a bucurat să mă alinte, să mă iubească, să-mi ofere căldura unui nou cămin şi să mă susţină. Avem un copil deosebit împreună şi aş mânia pe Dumnezeu să spun că nu sunt fericită, dar sigur ar fi fost mai frumos dacă aş fi avut amândoi copii lângă mine.

Moartea unui copil e o problemă gravă din care cea care suferă cel mai mult e mama, care-şi face atâtea iluzii, timp de 9 luni şi care e dezamăgită de soartă. Viaţa te poate ajuta sau nu şi atunci psihicul are de suferit. Eu am fost o norocoasă, căci viaţa mea a intrat pe un făgaş bun, dar poate alte mame nu au fost la fel de norocoase. Poate ar fi bine să existe o asociaţie care să aibă specialişti care să-ţi fie aproape, să te sfătuiască, să te ajute să treci mai uşor peste necaz, cu preoţi care să-ţi refacă legătura cu Dumnezeu (furia cu care te încarci rupe această legătură când copilul tău a murit).

O felicit pe această cale pe doamna Bianca Brad că a fost sincer şi a spus exact ceea ce a simţit când sufletul i-a fost bolnav. M-am regăsit în fiecare propoziţie pe care a spus-o pe post şi cred că şi alte mame aflate în această situaţie au simţit la fel. Aştept şi alte emisiuni care să vorbească despre acest subiect destul de delicat.

Cine a trecut printr-o situaţie asemănătoare şi consideră că are nevoie de-o vorbă bună, un sprijin, un sfat, să nu ezite în a mă contacta. Voi sta mereu la dispoziţia celor aflaţi în dificultate.

A voastră Cristina

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Prima iubire

„Atunci când totul va fi povestit şi repovestit de mai multe ori , atunci când lucrurile prin care am trecut ,momentele pe care le-am trăit , paşii pe care i-am facut pentru el, se vor transforma în amintiri depărtate, va rămâne doar, pur şi simplu,iubirea adevărată ” P.Coelho

Se spune că prima iubire nu o poţi uita niciodată , în cazul meu aşa este. Prima iubire o cunoaştem când încă suntem prin genereală sau liceu , este pasul către o altă lume de cea a păpuşilor şi maşinuţelor , perioada în care suntem plini de iluzii, vise , veselie şi chiar considerăm că putem muta munţii din loc pentru acea pesoană.

Atunci când o întâlneşti te schimbi radical , te faci mai frumos, deja crezi că ai crescut îndeajuns încât să poţi iubi şi sa oferi totul. Se mai spune că prima iubire aduce şi prima decepţie , momentul în care nu mai eşti copilul de altadată , drumul spre maturitate. Citeşte mai mult »

Puiul meu…

Acest articol îl scriu în urma apariţiei pe care a avut-o Bianca Brad la emisiunea “Naşul” în care a prezentat trăirile pe care le are o mamă care trece printr-o situaţie nefericită : moartea unui copil nou născut. M-am căsătorit în anul 1987 cu cel pe care credeam că l-am ales pentru toată viaţa, dar care s-a dovedit a fi un om al interesului. L-am ajutat să-şi termine facultatea, iar astfel a reuşit să prindă o repartiţie bună, căci avea familie şi eu aveam un serviciu stabil (sunt învăţătoare). Când am trecut prin tragedia de a-mi pierde puiul a considerat că e mai bine să-şi caute fericirea în braţele altei femei. Pentru că educam copiii de la şcoală, abia aşteptam să am şi eu copilul meu (pe care să-l iubesc şi să-l educ aşa cum îmi doream).

Dar soarta nu a vrut aşa; cele 9 luni de aşteptare au fost în zadar. Am plecat din spital cu braţele goale; alte mămici plecau cu drag, cu copilul lor în acasă, iar eu eram singură, singură. Vă daţi seama ce a fost în sufletul meu, când după un travaliu de o zi întreagă mi s-a spus că bebeluşul meu nu va trăi sau cel puţin nu va prinde nici măcar 5 ani. Gândiţi-vă că toţi doctorii îmi spuneau că voi face alţi copii, dar nimeni înţelegea că un copil e UNIC, cineva pe care nimeni nu ţi-l mai aduce înapoi. Nimeni nu înţelegea că în sufletul meu se dădea o mare luptă, că eu căutam puţină alinare şi nimeni nu mi-a dat-o.

Până în ‘89 femeile erau doar nişte «maşini» de produs copii, iar după momentul care a schimbat istoria acestei ţări, serviciile unui psiholog erau mult prea scumpe pentru nivelul de trai al românului de rând. Poate că ar fi mai bine ca fiecare spital să aibă psihologi cu care mamele ce trec prin necaz să discute, preoţi cu care să păstreze legătura şi după ieşirea din spital, căci necazul nu se termină brusc.

Eu am suferit ani întregi. Am făcut o depresie urâtă cu tot ce implică ea, cu mai multe episoade care m-a bulversat, atât pe mine cât şi pe familia mea. Acum sunt bine, mi-am refăcut familia, alături de un om minunat pe care nu l-a interesat decât viitorul nostru împreună; am un copil minunat care în curând va împlini 16 ani care îmi face viaţa fericită. E adevărat că aş fi fost şi mai fericită să-i am pe amândoi copii lângă mine, dar asta e viaţa, oferă de multe ori mai multe rele decât bune…

va urma…

A voastră Cristina

 Loading ...